Ciprian Năprădean
Ieri dimineaţă, ca în fiecare zi, îl duc pe Iulian la şcoală. După ritualul nostru obişnuit: două-trei glume, un „ai grijă”, apoi ne despărţim. Tot ca de obicei, intru imediat în pâine: telefoane, mesaje şi mă grăbesc spre o întâlnire cu un colaborator constructor.
Aglomeraţie mare pe Strada 22 Decembrie 1989 din Târgu Mureş. Ajung la trecerea de pietoni de lângă piaţă. Semaforul se face roşu. Opresc şi observ pe trotuar o mogâldeaţă. Maşina din faţă îmi obtura câmpul vizual. Păreau nişte haine aruncate. Lumea trecea pe lângă acel „ceva” fără să încetinească şi fără să întoarcă capul. Se face verde. Maşina din faţă pleacă şi, brusc, imaginea devine clară: e un om căzut, cu faţa spre asfalt.
Din cauza maşinilor parcate, trag cât pot de mult pe dreapta, pornesc avariile şi cobor să văd ce s-a întâmplat cu bietul om.
Un bătrânel, de cca 70 de ani, stătea cu faţa într-o baltă de sânge. Îmi răspunde cu greu. Îl rog să nu se mişte şi sun imediat la 112.
În spatele maşinii mele opreşte un camion. Pentru o maşină mică mai rămăseseră trei sferturi de bandă, dar pentru el era prea puţin. Şoferul strigă ceva cu multă „afecţiune” pentru mama. Prefer să fiu surd. Îmi dau seama că nu e momentul pentru explicaţii şi nici pentru orgolii de doi bani.
Mă asigur că salvarea e pe drum. În jurul meu se strâng patru-cinci gură-cască. Unul dintre ei mă întreabă:
– E tatăl dumneavoastră? Îl privesc şi-i zic că „nu, dar putea fi”.
Îl văd cum ezită o secundă, apoi, de sub pelicula de indiferenţă, scoate nişte şerveţele. Murmură ceva cu „nu miroase a alcool”, de parcă asta chiar ar conta.
Timpul până la sosirea ambulanţei pare lung, deşi probabil sunt doar câteva minute. Minute în care realizezi cât de fragil e totul. Cât de repede poţi trece de la un „om care merge la piaţă” la un „obstacol pe trotuar”.
Salvarea ajunge. Bătrânul e urcat pe targă şi pleacă. Rămâne în urmă o pată de sânge.
Oamenii o ocolesc în continuare, cu aceeaşi grijă cu care îl ocoliseră pe posesorul ei. Viaţa îşi reia cursul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Claxoane, paşi grăbiţi şi indiferenţi, telefoane.
Mă urc şi eu în maşină. Mă uit la ceas. Întârziasem câteva minute la întâlnire. Mare lucru, îmi zic.
Pe drum, m-am tot întrebat: unde ne-am rătăcit ca specie? Când am început să vedem un om căzut ca pe un obiect de evitat? Când a devenit normal să treci mai departe, liniştit, cu sacoşa în mână, în timp ce lângă tine cineva sângerează? Când am început să ocolim umanitatea din noi?
Nu cred că oamenii au devenit mai răi. Ar fi prea simplu. Cred, mai degrabă, că ne-am obişnuit prea mult cu distanţa. Cu distanţarea socială, că tot era la modă termenul. Cu graba. Cu ideea că „nu e treaba mea”. Cu frica de a ne implica. Cu gândul că „sigur o să facă altcineva asta”. Încet-încet, însă, „altcineva” dispare.
Citește și