Prof. univ. dr. Iulian Boldea
Praga, „măicuţa cu gheare”
Mi-am amintit azi casa lui Kafka din Praga, pe care am văzut-o acum mai mulţi ani, când am făcut o călătorie mai lungă prin Ungaria, Cehia, Slovacia şi Germania. Într-o scrisoare către Oskar Pollak din 20 decembrie 1902, Kafka spune: „Praga nu îţi dă niciodată drumul. Această măicuţă are gheare.”
Eu cred că Praga nu este pentru Kafka un simplu decor, ci un organism viu, o „măicuţă cu gheare” care îl strânge la piept până la sufocare. Relaţia lor a fost un dans dureros între apartenenţă şi exil interior, o iubire hrănită din umbrele pietrelor din Oraşul Vechi.
Pentru Kafka, străzile înguste şi întunecate nu erau destinaţii ale unor peregrinări, ci labirinturi ale propriei minţi. Fiecare colţ de stradă îi amintea de privirea severă a tatălui sau de birocraţia de nepătruns a unui imperiu în declin. Praga era cetatea în care el se simţea mereu un străin „acasă”, ca evreu care vorbea germana într-un oraş din Cehia, cu mintea unui scriitor de noapte captiv în corpul unui funcţionar de zi.
Emoţia acestei legături stă mai ales în neputinţa de a pleca, Praga oferindu-i materia primă pentru coşmarurile sale literare, dar şi refugiul necesar pentru a le aşterne pe hârtie. Oraşul l-a modelat, l-a strivit, l-a absorbit, transformându-l într-un spirit care bântuie şi astăzi Podul Carol. Se poate spune că dacă Praga are un puls, acesta bate în ritmul prozei lui Kafka: neliniştit, precis şi sfâşietor de melancolic. Scriitorul a fost vocea oraşului care nu ştia cum să-şi iubească fiii fără să-i rănească.
Un legământ de iubire dincolo de moarte
Remember Ştefan Augustin Doinaş (n. Ştefan Popa, n. 26 aprilie 1922 – d. 25 mai 2002).
Povestea de dragoste dintre poetul Ştefan Augustin Doinaş şi balerina Irinel Liciu (născută Doina Luciu) nu s-a terminat cu o separare, ci cu un legământ de iubire dus dincolo de moarte. Au trăit o poveste de dragoste discretă şi profundă timp de 42 de ani, fiind consideraţi unul dintre cele mai inseparabile cupluri din lumea culturală românească.
În mai 2002, la scurt timp după ce Ştefan Augustin Doinaş s-a stins pe masa de operaţie, Irinel Liciu a ales să nu îi supravieţuiască. Într-un gest de o tristeţe copleşitoare, ea a lăsat un bilet de adio în care a scris: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, te iubesc atât de mult, încât nu pot să concep viaţa fără tine.”
Nu au fost niciodată separaţi de orgolii sau de distanţă. Pentru ei, „până când moartea ne va despărţi” nu a fost doar o promisiune, ci o realitate pe care
Irinel a refuzat să o accepte, alegând să plece alături de „prinţul” ei la doar câteva ore distanţă.
Această poveste rămâne în istorie nu ca o simplă poveste de dragoste, ci ca dovada rară a unei comuniuni absolute, unde două suflete au devenit atât de întrepătrunse încât nu au putut să rămână unul fără celălalt.
„La început între noi a fost un singur cuvânt.
Acum sute de cuvinte moarte se însufleţesc,
când respiraţia ta ajunge până la mine,
stranie, ca o adiere de vânt…”
„Amintirile sunt icoanele timpului pierdut…”
La 22 aprilie, s-au împlinit 40 de ani de când s-a stins din viaţă Mircea Eliade, important scriitor, eseist, istoric al religiilor. Unul dintre românii cei mai cunoscuţi în întreaga lume, alături de George Enescu, Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, Emil Cioran.
Mai jos, o profesiune de credinţă:
„Am visat întotdeauna un cititor nonconformist, care să nu se mulţumească numai cu lectura romanelor sau eseurilor mele, ci să-şi păstreze curiozitatea intactă şi pentru celelalte scrieri, mai puţin facile, se-nţelege, dar poate tot atât de semnificative. Amintirile sunt icoanele timpului pierdut. Cine ştie de ce lăcrimez? Poate iubesc sau poate aştept; şi nădejdele mele încep să le irosească anii. Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată.”
Numărul 6-7, 2000 al revistei „Vatra” dedicat lui Eliade poate fi citit accesând link-ul : https://online.fliphtml5.com/fouey/imce/#p=1
Citește și