Sanda Viţelar
Există o specie aparte de cititor. Îl întâlneşti mai ales pe Facebook, în comentarii, foarte revoltat şi foarte sigur pe el. Citeşte un editorial sau o opinie şi are imediat o revelaţie juridico-jurnalistică: „Asta nu mai e presă!”, „Unde e obiectivitatea?”, „Cum vă permiteţi să scrieţi aşa ceva?”
Sincer, de fiecare dată mă fascinează. Pentru că mulţi oameni încă nu înţeleg diferenţa dintre o ştire şi o opinie. În mintea lor, ziaristul trebuie să fie un fel de robot steril care transcrie comunicate, dă copy-paste la declaraţii şi eventual spune „mulţumim frumos” la final. Fără ironie. Fără analiză. Fără poziţionare. Fără coloană vertebrală. Ideal ar fi probabil să publicăm doar temperaturi, curs valutar şi programul farmaciilor de gardă, ca să nu supărăm pe nimeni.
Numai că presa nu funcţionează aşa. O ştire relatează fapte. Un editorial interpretează fapte. O ştire îţi spune ce s-a întâmplat. O opinie îţi spune cum vede autorul ceea ce s-a întâmplat. Diferenţa este atât de simplă încât ar trebui predată încă din gimnaziu, între fracţii şi fotosinteză. Şi totuşi. Trăim într-o perioadă în care oamenii acceptă foarte uşor opiniile urlate de pseudo-analişti pe TikTok, de politicieni isterici la televizor sau de tot felul de „experţi” care au descoperit geopolitica între două live-uri pe Facebook, dar se scandalizează când citesc un editorial într-un ziar.
De ce? Pentru că editorialul autentic deranjează. Nu vine să mângâie pe creştet. Nu vine să spună tuturor că au dreptate. Nu vine să facă PR pentru instituţii şi politicieni. Un editorial pune întrebări. Exagerează uneori intenţionat. Foloseşte ironia, sarcasmul şi comparaţia tocmai pentru a scoate în evidenţă absurdul unor situaţii.
Pamfletul cu atât mai mult. Pamfletul nu este proces verbal de şedinţă de Consiliu Local. Nu este referat administrativ. Nu este comunicat de presă. Este o specie jurnalistică şi literară construită exact pe exagerare, ironie şi critică acidă. Adică atunci când scrii că într-un oraş ar trebui interzise toate activităţile în afară de mersul cu maşina, nu propui literalmente construirea unei dictaturi a SUV-ului. Deşi, sincer, privind unele reacţii, începi să ai dubii că lumea pricepe asta.
Mai există apoi categoria celor care spun: „Da, dar presa trebuie să fie obiectivă.”
Corect. În ştiri.
Dar obiectivitatea nu înseamnă lipsa gândirii. Nu înseamnă că jurnalistul trebuie să devină plantă decorativă. Nu înseamnă că trebuie să privească nepăsător cum se întâmplă absurdităţi administrative, politice sau sociale şi să spună neutru: „s-au produs nişte evenimente.”
Editorialul există tocmai pentru că societatea nu funcţionează doar pe bază de comunicate şi cifre seci. O comunitate are nevoie şi de interpretare, şi de dezbatere, şi de critică, şi de voce.
Problema este că mulţi confundă lipsa opiniei cu profesionalismul. Nu. Lipsa opiniei produce doar texte sterile, fără personalitate, fără nerv şi fără impact. Exact acele articole pe care nu şi le aminteşte nimeni la cinci minute după ce le-a citit.
În schimb, un editorial bun te enervează sau te face să râzi. Uneori ambele simultan. Îţi provoacă reacţie. Te obligă să te gândeşti. Sau măcar să bombăni puţin în faţa telefonului înainte să scrii nervos în comentarii că „asta nu e presă”.
Ba da. Tot presă este. Doar că nu e genul comod de presă care spune tuturor exact ce vor să audă.
Citește și