Ciprian Năprădean
Am citit „O generaţie în pericol” de Jonathan Haidt şi, sincer, dacă iei cartea prea în serios, ai impresia că un copil care intră pe Roblox e deja cu un picior în cabinetul psihologului, pregătit să-şi trateze depresia.
Haidt vede „marea reconfigurare” a copilăriei ca pe o catastrofă istorică: joaca liberă a dispărut, curtea bunicilor s-a mutat pe ecrane, iar generaţiile crescute cu telefonul în mână au ajuns mai anxioase, mai depresive şi mai fragile psihic. Statisticile pe care le invocă sunt serioase: anxietatea, automutilarea şi tentativele de suicid au explodat în ultimii ani. Şi are dreptate când spune că ceva s-a schimbat.
Doar că, pe alocuri, cartea pare scrisă de un adult care priveşte tehnologia exact cum priveau bunicii noştri televizoarele color: „strică copilul”. Dacă îl asculţi prea atent, ai impresia că Minecraft e poarta spre iad sau, mai bine zis, spre Nether şi că fiecare copil care pune mâna pe tabletă pierde automat contactul cu realitatea, natura şi lumea din jur.
Iulian al nostru are 7 ani. Joacă Minecraft şi Roblox cu aceeaşi pasiune cu care eu mă jucam cândva cu pistoale cu capse şi băteam mingea în curte. L-am limitat la reprize de jumătate de oră şi, foarte important, intru şi eu în joc cu el. Joc Roblox alături de el nu pentru că am visat toată viaţa să sar peste lavă virtuală sau pe cine ştie ce platforme plutitoare, ci pentru că lumea aceea virtuală e mai periculoasă decât uliţa pe care am crescut noi.
Dar observ şi altceva, ceva ce cartea lui Haidt parcă refuză să accepte pe deplin: copiii aceştia dezvoltă şi abilităţi noi. Fiul meu recunoaşte imagini generate cu AI mai bine decât mulţi adulţi. Detectează instant un fake video, un montaj prost sau o voce artificială. Pentru el, lumea digitală nu e un extraterestru. E mediul în care s-a născut.
Noi am crescut învăţând să citim urmele animalelor. Ei învaţă să citească urmele digitale.
Problema nu e tehnologia în sine. Problema apare când telefonul devine bonă, profesor, prieten şi babysitter în acelaşi timp. Copilul nu mai iese în curte şi, totuşi, nu se plictiseşte niciodată, pentru că creierul lui primeşte dopamină la fiecare trei secunde, ca un pensionar hrănit continuu cu breaking news la Realitatea TV.
Aici cred că Haidt atinge corect problema. Copiii au nevoie de joacă reală, de praf, de ceartă, de vânătăi şi de timp petrecut fără algoritmii care le împing următorul videoclip în faţă. Doar că soluţia nu e întoarcerea romantică în 1987, unde toţi băteam mingea până seara şi nimeni nu avea anxietate, ceea ce oricum e o idealizare falsă a trecutului.
Lumea s-a schimbat. Nu mai putem creşte copiii ca şi cum internetul n-ar exista. Putem doar să îi învăţăm să nu devină sclavii lui.
Cartea lui Haidt e utilă, ar spune unii, tocmai pentru că sperie. Eu cred că exagerează pe alocuri, dar trage un semnal de alarmă într-o lume în care mulţi părinţi şi-au parcat liniştiţi copiii lângă o tabletă cu acces la oceanul internetului.
Citește și