Adrian Murariu
Rândurile acestui material păreau foarte departe, ca un vârf de munte într-o expediţie. În clasa a IX-a eram la poalele acestui munte, priveam în sus cu naivitatea unui copil cu vise mari. Abia dacă vedeam vârful, părea ca o iluzie, dar iată, mai am undeva la 200 de metri până la el. Au trecut patru ani, liceul, cea mai importantă şi marcantă perioadă din viaţa mea de până acum, o perioadă a descoperirilor, a revelaţiilor şi a împlinirilor. Nişte ani în care am trăit cât alţii în zece, cu tot felul de experienţe, de la cele mai mărunte, de la primul lucru cumpărat din primii bani câştigaţi până la prima seară petrecută singur în prima mea chirie.
Aceşti ani m-au format, modelat şi transformat dintr-un copil într-un aproape adult. De la copilul care îşi judeca părinţii aspru, fără să îi înţeleagă, fără să realizeze prin ce trec şi încercările lor, am ajuns să îi sun, să le dau dreptate şi să le mulţumesc. Prin intermediul acestei menţiuni îmi cer scuze faţă de ei pentru fiecare cuvânt urât rostit către ei. Nu aţi meritat nimic din toate acestea, dar, ca orice om, am învăţat să vă apreciez sacrificiile. Şi aici ţin să îi mulţumesc şi fratelui meu pentru toate toanele pe care mi le-a suportat şi pentru toate încurajările sale. El, împreună cu cumnata mea, mi-au adus cel mai minunat nepot pe lume şi m-au ajutat mereu cu tot ce au putut.
Locul era unul nou: oraş nou, şcoală nouă, profesori noi, totul era nou, diferit, uriaş. Mă simţeam pierdut într-o lume gigantică. Nu ştiam unde să o apuc, ce să fac, dar, încăpăţânat şi curios din fire, am profitat şi am stors fiecare oportunitate. Uneori am pierdut, alteori am strălucit, uneori eram sus, pe culmi, alteori eram sub pământ.
Am fost şi încă sunt un licean norocos, care s-a bucurat de liceu din plin. Experienţele clasice ale acestor ani, bârfele, prima ţigară la colţul străzii, primul chiul, prima ieşire cu prietenii până târziu în noapte, prima iubire din liceu, sunt, după părerea mea, nişte amintiri de aur.
În aceşti ani mi-am dezvoltat şi fructificat pasiunea pentru teatru, lucrul pe care îl iubesc, domeniul în care îmi doresc să îmi continui povestea. Pentru mine, teatrul este locul unde îmi doresc să trăiesc şi să cresc, teatrul fiind locul unde totul poate fi orice, doar imaginaţia şi credinţa sunt necesare, de acolo tu singur îţi trasezi barierele. Un loc sacru, un loc al descoperirilor şi revelaţiilor, locul unde un pix poate fi o mătură dacă crezi cu adevărat. Locul unde sufletul, mintea şi corpul se întâlnesc şi schimbă vieţi.
Liceul a însemnat şi prieteni. Unele prietenii au ţinut, altele s-au pierdut pe drum, pentru că aşa este viaţa, plină de surprize. Promisiunile încălcate că vom fi prieteni până la adânci bătrâneţi s-au înecat în nostalgia amintirii. Le mulţumesc tuturor oamenilor implicaţi în formarea mea, oamenilor pe care încă îi numesc prieteni şi celor care, deşi nu mai sunt lângă mine, m-au învăţat câte ceva. Toţi aţi jucat un rol important şi aţi fost speciali, fiecare în felul vostru.
Orele de curs au fost ceva minunat, perspective şi metode diferite. Orele de istoria teatrului, unde aprofundam subiectul pe care îl iubesc, au fost orele care mi-au schimbat viaţa şi mi-au oferit viziunea pe care o am în ziua de azi. Orele de limba română, unde filozofam împreună cu domnul diriginte şi studiam operele pentru examenul de bacalaureat, ne-au învăţat, în acelaşi timp, lecţii de viaţă care ne vor însoţi tot restul vieţii. Orele de geografie, unde aflam numărul de „fraieri” pe metru pătrat şi perspicacitatea cu care să ne orientăm în viaţă, au avut farmecul lor.
În liceu am avut şi primul meu loc de muncă, cel de jurnalist, un domeniu despre care am ajuns, pe parcurs, să aflu cât de mult îl iubesc. Din păcate, la disciplină încă lucrez şi sper să ajung să fiu mai serios cu această pasiune pentru presă. Aici ţin să le mulţumesc tuturor oamenilor care m-au ajutat şi încurajat, cu o menţiune specială pentru Sanda, persoana care a crezut în mine în momente în care nici eu nu credeam, o persoană care m-a împins de la spate şi m-a ajutat fără să aibă nicio obligaţie şi căreia îi datorez tot ceea ce am făcut în presă.
Prietenii au fost şi sunt de multe feluri, de la cei de o noapte, unde doar amintirea acelei seri îi mai ţine captivi în mintea mea, până la cei care mă însoţesc încă de la începutul liceului. Aici sunt mulţi oameni cărora le-aş putea mulţumi pentru amintiri excepţionale, dar am de făcut trei menţiuni. Primul este Mihai, un om care a crezut în mine, un om cu care împărtăşesc multe pasiuni şi cu care, dacă ne apucăm să povestim, acoperim trei mese, un om cu care am făcut o mulţime de lucruri minunate.
Al doilea este Alin. El a apărut puţin mai târziu în poveste, îi datorez multe, iar respectul de sine mi l-am câştigat cu ajutorul său. Este un om cu o coloană vertebrală de neclintit şi un partener de filozofat imbatabil. Iar ultima, dar nu cea din urmă, este Luciana, sora mea din altă mamă, persoana cu care îmi împart cafelele încă din clasa a IX-a, persoana cu ajutorul căreia am ajuns să comunic cu mine şi să vindec lucruri, o persoană care îmi toarnă pace în izvorul sufletului meu, radiantă, zâmbitoare şi plină de viaţă. Îi doresc oricărui om să aibă nişte prieteni măcar pe jumătate la fel de speciali cum am eu norocul să am.
Iubirea în liceu este un lucru crucial în formarea unui om. Nobleţea acestui sentiment este de nedescris în cuvinte, iar iubirea tinerească, inocentă şi naivă, sentimentul acela că o vei lua razna dacă nu mai stai măcar o oră afară cu persoana iubită, sunt unice. În aceşti ani este inevitabil să iubeşti, să suferi sau să faci pe cineva să sufere în urma ta. Este perioada în care dragostea stă într-o cafea pe terasă, cu o floare luată de la florăria din colţ, însoţită de un sărut timid.
Aici, ca orice licean, am suferit, am iubit şi am părăsit. În momentul actual mă simt excelent alături de iubita mea, care, de când a apărut în panorama vieţii mele, parcă a adus o pată de culoare mai aprinsă. Tot ce fac, fac cu un zâmbet mai larg, ştiind că ea este aici.
Ar fi o groază de oameni de menţionat şi le urez tuturor celor care au fost părtaşi la formarea mea un enorm mulţumesc. Fără voi nu eram aici.
Acum, că mai am atât de puţin până în vârf, mă simt ciudat, speriat, pentru că ştiu că urmează un alt vârf de cucerit. Dar mă uit în spate mulţumit de reuşitele şi eşecurile mele. Ştiu că mă mai aşteaptă multe lucruri în viitor, dar acum sunt exact ca la început: un copil, unul mai mare, cu vise şi mai mari, pregătit cumva să termine această călătorie pentru a începe una nouă, mai mare şi mai fascinantă.
Citește și