Au existat, în Târgu Mureş, locuri care au rămas adânc întipărite în memoria oamenilor, iar „bătrâna” Universitate Populară este, cu siguranţă, unul dintre ele: instituţie discretă, aproape uitată astăzi, dar, care vreme de câteva decenii, a reprezentat pentru multe generaţii o adevărată şcoală a maturităţii şi a bucuriei de a învăţa.
În Târgu Mureşul anilor ’60, ’70 şi ’80, în „vremurile ei bune”, Universitatea Populară („şcoala din gang”, cum o mai numeau cursanţii) era mai mult decât o instituţie de cursuri pentru adulţi. Ea devenise un loc al întâlnirilor, al curiozităţii şi al dorinţei de a învăţa ceva nou, indiferent de vârstă sau profesie. Într-o perioadă în care posibilităţile de dezvoltare personală erau limitate, aici se adunau târgumureşeni din cele mai diferite medii sociale: muncitori, medici, funcţionari, tehnicieni, profesori, contabili, elevi, pensionari sau tineri aflaţi la început de drum.
Cursurile se ţineau „după serviciu”, aşa că mulţi veneau direct la ore. Unii purtau încă hainele de muncă, alţii îşi aduceau caiete şi manuale vechi într-o servietă uzată de ani, dar cu bucuria vădită de a participa la o comunitate în care oamenii învăţau din plăcere şi din respect pentru carte, nu pentru obţinerea unei diplome, pentru promovare profesională sau „pentru ceva în plus la salariu”.
Se studiau limbi străine, dactilografie, contabilitate, desen, muzică, literatură sau diferite meserii practice (croitorie, atelier de ceramică etc.). Profesorii erau apropiaţi de cursanţi, iar relaţiile create acolo depăşeau cadrul strict al lecţiilor. În pauze, la o ţigară şi un „nechezol”, savurate pe balconul ce dădea spre centru, se discutau problemele oraşului, se schimbau cărţi, reviste sau idei, iar pentru mulţi, acele seri au rămas printre cele mai frumoase amintiri ale vieţii lor adulte.
Atmosfera avea ceva aparte, greu de explicat astăzi: nu exista graba de acum şi nici superficialitatea cu care sunt privite astfel de cursuri. Oamenii veneau din convingere. Îşi făceau „temele de casă” cu o conştiinciozitate impresionantă, ca nişte elevi silitori, deşi mulţi trecuseră de mult de vârsta şcolii. Unii povesteau cu umor cum îşi scriu ei tema „pe curat”, „în caietul de casă”, seara, la masa din bucătărie, cot la cot cu propriii copii, repetând cuvinte englezeşti sau recitind notiţele luate cu grijă la curs.
Era şi ceva profund autentic în această disciplină voluntară: nimeni nu îi obliga, practic, să-şi facă tema de casă, dar o făceau cu grijă, îşi verificau notiţele cu atenţie, căutau cuvinte în dicţionar, puneau întrebări, cu timiditate, tratau lecţiile cu un respect rar întâlnit în zilele noastre. Era o formă discretă de demnitate intelectuală şi de respect pentru educaţie, dar şi o formă de evadare din rutina unei epoci cenuşii.
Cei care au predat acolo îşi amintesc, probabil, privirile atente ale „şcolarilor”, caietele ordonate, mâinile ridicate, ca la şcoală, bucuria de a fi „răspuns bine”, respectul aproape solemn pentru profesori, într-o epocă în care cultura avea încă autoritate morală.
Pentru mulţi dintre cei care au trecut pragul acestei instituţii, Universitatea Populară a însemnat începutul unor drumuri importante. Acolo, de exemplu, mulţi târgumureşeni au învăţat primele noţiuni de limbi străine, într-o perioadă în care contactul cu lumea din afara ţării era limitat. Pentru unii, acele cursuri aveau să schimbe destine: au început acolo ca elevi şi, după ani, s-au întors ca profesori, predând noilor generaţii ceea ce cândva învăţaseră ei înşişi între acei pereţi.
La începutul anilor 2000, prezenţa regretatului prof. univ. dr. Berdj Asgian, ca rector al Universităţii Populare, a marcat una dintre perioadele ei cele mai respectate şi mai vii din punct de vedere intelectual. Personalitate medicală cunoscută, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi om de cultură în acelaşi timp, el aparţinea unei generaţii pentru care educaţia nu se limita la profesie, ci însemna, în primul rând, responsabilitatea faţă de comunitate.
Cei care l-au cunoscut îşi amintesc cu câtă seriozitate s-a implicat în viaţa Universităţii, încercând să păstreze instituţia ca pe un spaţiu deschis tuturor celor dornici să înveţe. Într-o vreme în care asemenea locuri începeau deja să-şi piardă sprijinul şi vizibilitatea, profesorul Asgian a continuat să creadă în rostul educaţiei permanente şi în ideea că oraşul avea nevoie de un centru cultural accesibil oamenilor obişnuiţi. Profesorul Asgian făcea parte din categoria intelectualilor care considerau că o comunitate nu poate exista fără cultură şi fără educaţie continuă.
Cităm din intervenţia sa, în calitate de consilier municipal, în şedinţa Consiliului Local Târgu Mureş, din 27 septembrie 2007 – o veritabilă profesiune de credinţă: „Stimate domnule, primar, domnule preşedinte, domnilor consilieri, sunt rectorul Universităţii Populare din Târgu Mureş. Această instituţie funcţionează într-o clădire care se găseşte în Piaţa Trandafirilor la nr. 57, revendicată de foştii proprietari, care au câştigat clădirea şi ne somează să o părăsim. Eu cred că o unitate de cultură cum este Universitatea Populară la care şi-au găsit rostul şi au făcut educaţia timp de 15 ani, mii de oameni din municipiul nostru, ar fi păcat ca această instituţie să piară.
Universitatea organizează cursuri în limba română, maghiară, cursuri de limbi străine, de iniţiere şi perfecţionare în calculatoare şi aceste cursuri au fost absolvite de foarte mulţi cetăţeni din municipiul nostru şi ar păcat ca o unitate în plină dezvoltare să dispară din eşicherul cultural şi ştiinţific al municipiului nostru. Noi trebuie să plecăm de acolo, dar fără sprijinul consiliului local şi al primăriei nu putem rezolva această problemă. Noi am accepta orice posibilitate pentru a ne putea muta şi funcţiona în condiţii decente şi la un nivel universitar, aşa cum suntem obişnuiţi”.
E drept, Universitatea Populară a încercat să supravieţuiască prin reorganizare, inclusiv prin schimbarea denumirii în „Universitatea Cultural Ştiinţifică”, dar spiritul care o făcuse importantă în anii ’60–’80 nu mai putea fi recuperat.
După anii ‘90, lumea care susţinuse această instituţie a început să se schimbe. Au apărut alte priorităţi şi alte ritmuri de viaţă. Educaţia a devenit tot mai pragmatică, mai grăbită, iar ideea de a veni seara la cursuri „pentru suflet” a început să dispară încet. Finanţările s-au redus, interesul public s-a diminuat, iar vechile instituţii culturale au intrat într-un con de umbră.
De aceea, dispariţia treptată a Universităţii Populare a fost, pentru mulţi, şi dispariţia unei anumite lumi urbane: una în care oamenii încă îşi făceau timp să vină seara la cursuri, să asculte o conferinţă, să dezbată idei sau să înveţe o limbă străină din pur interes cultural. O lume mai calmă, mai atentă la nevoile spiritului, mai apropiată de cultură.
Astăzi, „şcoala din gang” trăieşte mai ales în memoria celor care i-au fost cursanţi sau profesori. Pentru multe generaţii de târgumureşeni, ea rămâne, însă, un simbol al unei epoci în care educaţia era privită cu răbdare, seriozitate şi speranţă.
Citește și