Marius Ichim
Azi, 21 mai, este ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. În calendarul ortodox, e sărbătoare cu cruce roşie. Pentru milioane de români care poartă aceste nume, e zi de onomastică. Pentru mama lui Ioan Petru Culianu, Elena Bogdan, profesoară de chimie la Universitatea din Iaşi, era, în fiecare an, ziua în care primea o scrisoare de la fiul ei din America.
În locul scrisorii din 21 mai 1991 a sosit altceva, o felicitare fără ştampilă, fără urme de poştă, pusă direct în cutia poştală. Cineva o adusese personal, în ziua exactă a crimei.
În acea dimineaţă, Ioan Petru Culianu a fost împuşcat mortal într-o cabină de toaletă din clădirea Facultăţii de Teologie a Universităţii din Chicago. Avea 41 de ani. Era unul dintre cei mai străluciţi istorici ai religiilor din lume, succesorul desemnat al lui Mircea Eliade, autorul unor cărţi care schimbau paradigme. Ucigaşul nu a fost niciodată identificat. Dosarul nu a fost niciodată închis.
Treizeci şi cinci de ani mai târziu, crima rămâne la fel de misterioasă. Şi la fel de tulburătoare.
Ioan Petru Culianu s-a născut pe 5 ianuarie 1950 la Iaşi, într-o familie cu rădăcini adânci în cultura română. Bunicul matern, Petru Bogdan, fusese profesor de chimie şi primar al Iaşului. Un străbunic patern, Nicolae Culianu, predase matematică şi astronomie. Era, prin naştere, un copil al intelectualităţi ceea ce, în România comunistă, nu era un avantaj.
A studiat la Universitatea din Bucureşti, a terminat în mai 1972 cu o specializare în limba şi literatura italiană şi, în vara aceluiaşi an, a plecat la Perugia, la o şcoală de vară. Nu s-a mai întors niciodată.
Alegerea exilului pentru Culianu a fost o necesitate ontologică. România lui Ceauşescu era un spaţiu în care gândirea liberă supravieţuia doar în clandestinitate, iar el nu era construit pentru clandestinitate, era construit pentru dialog, pentru polemică, pentru idei spuse cu voce tare. Rămânând, s-ar fi sufocat. Plecând, şi-a ales viaţa.
La Milano l-a descoperit pe Mircea Eliade. S-a mutat la Paris, a studiat la École Pratique des Hautes Études, a obţinut doctoratul, a publicat primele cărţi importante. Eliade l-a observat, l-a preţuit şi, în cele din urmă, l-a chemat la Chicago. Culianu a venit. Când Eliade a murit în 1986, catedra de la Divinity School a Universităţii din Chicago a rămas în grija discipolului.
Opera lui Culianu e greu de încadrat într-o singură disciplină, tocmai pentru că el refuza orice îngrădire. Era istoric al religiilor, filosof, scriitor de ficţiune, şi, în ultimii ani de viaţă, pionier al unui domeniu pe care îl numea „ştiinţa cognitivă a religiei”: ideea că sistemele mitologice şi religioase pot fi studiate ca structuri mentale, ca algoritmi ai imaginaţiei umane.
Una din cărţile sale celebre, „Eros şi magie în Renaştere” (1984), e o demonstraţie sclipitoare a acestei metode. Pornind de la magia lui Giordano Bruno şi Marsilio Ficino, Culianu arată cum manipularea fantasmelor, a imaginilor mentale, era, în Renaştere, o tehnologie a puterii. Cine controla imaginarul, controla oamenii. Concluzia sa, exprimată cu seninătate academică şi cu un sâmbure de nelinişte, suna aproape profetic: propaganda modernă şi publicitatea nu sunt altceva decât forme secularizate ale aceleiaşi magii renascentiste. Magia nu a dispărut. Şi-a schimbat doar hainele.
„Arborele gnozei” (1992, publicat postum) merge şi mai departe. Culianu propune o „taxonomie exhaustivă a tuturor sistemelor dualiste din istoria omenirii” de la gnosticii antici la catari, de la maniheism la bogomili şi demonstrează că mintea umană a generat, independent şi repetat, aceleaşi soluţii la problema răului în lume. Religia, în viziunea sa, e o gramatică universală a spiritului.
Dar Culianu nu era doar savant. Scria şi ficţiune — ”labirinturile borgesian-esiene” în care eruditul se lăsa în voia imaginaţiei pure. Jocurile minţii şi Pergamentul diafan sunt texte în care istoria religiilor devine literatură, iar cititorul nu mai ştie unde se termină mitul şi unde începe realitatea.
Două dintre povestirile din Pergamentul diafan merită însă o atenţie aparte, pentru că sunt altceva decât ficţiune pură. „Intervenţia zorabilor în Jormania” a fost publicată în *martie 1989* — cu nouă luni înainte de Revoluţie — la o editură obscură italiană. „Jormania liberă” a urmat imediat după. „Jormania” era, desigur, România, văzută printr-un filtru alegoric de tip science-fiction.
Ceea ce Culianu scrisese acolo era, în termeni de ficţiune, exact filmul care urma să se deruleze în decembrie 1989 şi în lunile ce au urmat. Cuplul dictatorial, numit „Gologan” şi „Mortu” este linşat, iar televiziunea naţională transmite evenimentul în direct. Răsturnarea nu e însă opera poporului: e orchestrată de agenţi numiţi „zorabi”, trimişi de „Imperiul Maculist” — adică de Uniunea Sovietică. La conducerea guvernului provizoriu e instalat un anume „Bostan” — un personaj care îşi făcuse studiile la „Maculburg” şi era considerat omul Imperiului. Maculburg era, evident, Moscova. Bostan era, la fel de evident, Ion Iliescu — care chiar studiase acolo. Imperiul voia ca Jormania să arate democratic, păstrând în acelaşi timp controlul din umbră.
„Jormania liberă”, continuarea, descria cu aceeaşi exactitate regimul instaurat de eşalonul al doilea al nomenclaturii comuniste — aceiaşi oameni, alte titluri, aceleaşi reflexe.
Citite după decembrie 1989, cele două povestiri au produs un şoc în rândul celor care le-au descoperit. Atât prin detalii cât prin deconspirarea şi înţelegere profundă a mecanismelor puterii, a modului în care serviciile secrete funcţionează, a logicii prin care un regim se transformă fără să se schimbe cu adevărat. Vladimir Tişmăneanu le-a numit „o capodoperă a literaturii politice”. Criticul Paul Cernat a spus că şochează prin „caracterul lor profetic, prin capacitatea de anticipare, dacă nu a detaliilor, cel puţin a schemei mari” a evenimentelor.
Unii cercetători au mers mai departe: tocmai această capacitate premonitorie demonstrată public, în scris, cu nouă luni înainte ca evenimentele să se producă, l-ar fi transformat pe Culianu într-un om cu adevărat periculos. El nu ştia pentru secrete, le intuia, dar mai ales înţelegea structuri. Şi le explica, pe înţelesul tuturor, în ficţiune.
Era, în tot ceea ce scria, un om care trăia simultan în mai multe lumi şi care, se pare, vedea mai departe decât îi era îngăduit.
Revoluţia din decembrie 1989 l-a găsit pe Culianu în America, urmărind evenimentele cu o luciditate care l-a făcut rapid incomod. Spre deosebire de mulţi intelectuali din exil, care vedeau în căderea lui Ceauşescu o eliberare totală, Culianu a înţeles repede că lucrurile nu sunt atât de simple.
A scris cu furie şi sinceritate în săptămânalul Lumea liberă românească din New York. A denunţat ceea ce el numea lovitura de stat mascată în revoluţie, venirea la putere a lui Ion Iliescu şi a FSN ca o continuitate deghizată a aparatului comunist, nu ca o ruptură reală. A arătat cu degetul spre implicarea KGB. A militat pentru revenirea Regelui Mihai. A atacat lipsa de responsabilitate a intelectualilor din ţară, complici prin tăcere.
Articolele acestea i-au adus ameninţări. Telefoane anonime. Mesaje de intimidare. Culianu le ignora, sau se prefăcea că le ignoră deşi, conform mărturiilor celor apropiaţi, ştia că se află în pericol.
Cu câteva săptămâni înainte de moarte, a acordat un interviu în care a fost şi mai explicit în critica la adresa regimului Iliescu. Unii au considerat că acel interviu i-a semnat condamnarea la moarte.
Pe 21 mai 1991, cineva a executat-o.
Sora sa, Tereza Culianu Petrescu, a dezvăluit un detaliu care a trecut aproape neobservat, dar care îngheaţă sângele: în ziua de 21 mai 1991 — chiar în ziua asasinatului — mama lui Ioan Petru Culianu a primit acasă, la Iaşi, o felicitare. Fără ştampila poştei din Chicago. Fără ştampila poştei române. Cineva o depusese direct în cutia poştală, ocolind orice circuit oficial. Cine ştia că tocmai în acea zi, de ziua onomastică a Elenei, fiul ei nu va mai trimite scrisoarea de peste ocean? Cine a ales exact acea dată? Felicitarea fără ştampilă rămâne, pentru mulţi, dovada că asasinatul fusese planificat cu mult timp înainte şi că cei care l-au comandat cunoşteau până şi detaliile intime ale vieţii lui Culianu.
Ancheta americană a stabilit de la bun început că a fost vorba despre o execuţie profesionistă. Glonţul tras cu precizie, locul ales, dispariţia fără urmă a ucigaşului, toate indicau un profesionist antrenat, nu un infractor de ocazie.
Pistele s-au înmulţit de-a lungul anilor. Unele au fost direcţionate spre cercurile extremei drepte româneşti din exil, înfuriatre de ruptura lui Culianu faţă de moştenirea naţionalistă a lui Mircea Eliade. Altele, lansate de o propagandă suspectă, au aruncat zvonuri despre o crimă pasională, insinuând o legatură homosexuală. Dar, toate aceste manipulări duc direct spre Securitate şi urmaşele sale, cu atât mai mult cu cât, cum a observat sora sa, Tereza Culianu Petrescu, din dosarul de la SRI dedicat cazului lipsesc pagini întregi. Fostul şef al spionajului românesc, Ion Mihai Pacepa, fugit în Occident, a arătat public că execuţia poartă semnele metodelor KGB.
Nimeni nu a fost inculpat. Nimeni nu a fost condamnat.
Iar statul român a demonstrat prin fapte că nu a considerat vreodată cazul o prioritate. Mărturie stă un detaliu sinistru: pe 21 mai 2010, la exact 19 ani după asasinat, casa din Iaşi în care crescuse Ioan Petru Culianu a fost demolată. Ilegal. Imobilul era monument istoric, construit în 1801, protejat prin lege. Data nu părea să fie o coincidenţă. Era un mesaj.
Ticăloşia lui Iliescu. Ce a spus preşedintele Românie !
Dar cel mai tulburător rămâne altceva. La 14 iunie 1991, la 23 de zile după asasinarea lui Culianu, preşedintele Ion Iliescu a ţinut o conferinţă de presă la Palatul Cotroceni. La finalul ei, un jurnalist l-a întrebat ce părere are despre moartea profesorului Culianu.
Răspunsul a fost acesta: „Culianu era un smintit, fiind omul lui Eliade şi, evident, şi-a meritat soarta, ca un destabilizator ce-a fost.”
Filmarea acestei declaraţii a dispărut. Presa scrisă a consemnat-o şi a păstrat-o. Preşedintele în exerciţiu al României vorbea astfel, la 23 de zile de la asasinarea unui cetăţean român în Statele Unite, despre victim şi despre soarta sa „meritată”.
Nu e nevoie de alte comentarii.
Şi totuşi, rămânând în registrul ficţiunii lui Culianu — pentru că Jormania nu şi-a încheiat povestea, nu pot să nu observ că fiori noi parcurg acelaşi text vechi.
Zorabii Imperiului Maculist nu par să se fi retras definitiv.
Dimpotrivă, în anii din urmă, Jormania a cunoscut o nouă invazie, de data aceasta nu cu tancuri, ci cu algoritmi, cu conturi false, cu valuri de dezinformare venite pe aceleaşi filiere de infiltrare rusească pe care Culianu le descrisese alegoric în 1989.Şi, curios lucru, parcă pentru a-i onora ficţiunea, această nouă ameninţare vine în registrul numelor cu o semnătură aproape literară. Doi „Jorji”, cum i-ar fi numit poate chiar el: unul cu prenumele — „Jorje” — şi altul cu numele — „Jorjescu”. Primul, cu steaguri şi zgomot de scenă, al doilea cu şoapte şi algoritmi. Amândoi pe aceeaşi filieră, amândoi în acelaşi scenariu pe care Culianu îl scrisese înainte ca actorii să se fi născut politic.
Ficţiunea lui Culianu nu era profeţie. Era diagnoză. Iar diagnosticul, se pare, rămâne valabil. Jormania continuă. Zorabii se înmulţesc. Şi cel care ar fi putut explica cel mai bine mecanismul nu mai e printre noi.
Citește și