Sanda Viţelar
Sunt aniversări care se măsoară în ani şi aniversări care se măsoară în destine. Iar cei 50 de ani ai Liceului Tehnologic „Gheorghe Şincai” înseamnă, înainte de toate, oameni. Oameni salvaţi la timp de un profesor care a avut răbdare. Oameni care au primit o a doua şansă. Oameni care au înflorit acolo unde alţii vedeau doar limite.
Săptămâna aceasta, liceul a inaugurat un nou corp de clădire modern, o investiţie care vorbeşte despre viitor, despre educaţie făcută în condiţii de secol XXI. M-am bucurat sincer să particip la acest moment, dintr-o dublă calitate: de jurnalist care se bucură de fiecare dată când vede o şcoală pusă la punct şi, poate mai ales, de fostă absolventă a acestui liceu.
Da, acum 25 de ani am terminat liceul la Şincai.
Am ajuns aici într-unul dintre cele mai dificile momente ale vieţii mele. Veneam după un eşec. Mă transferasem de la un liceu de elită din oraş, un loc în care câţiva profesori mă etichetaseră drept „elev-problemă”. Eram rebelă, instabilă emoţional, confuză şi, sincer, incapabilă să fac faţă matematicii şi fizicii. Ajunsesem în clasa a X-a bis. Da, eram copilul care repeta anul. Copilul despre care mulţi credeau că nu va ajunge prea departe.
La vremea aceea, nici reputaţia liceului nu era una spectaculoasă. Era considerat „un liceu de cartier”. Dar uneori tocmai în locurile pe care lumea le judecă superficial găseşti cei mai valoroşi oameni.
Trăim într-o lume care pune prea repede etichete. Un copil cu rezultate slabe devine „leneş”. Un adolescent rebel devine „problemă”. Un elev care greşeşte este adesea condamnat înainte să fie înţeles. Prea puţini mai au răbdarea să privească dincolo de aparenţe, să caute cauza din spatele unui comportament sau suferinţa ascunsă în spatele unei revolte.
La Şincai am întâlnit profesori care au făcut exact asta. Nu m-au redus la o medie, la un dosar sau la un verdict pus în grabă. Au înţeles că uneori un copil nu are nevoie de încă o pedeapsă, ci de cineva care să creadă în el atunci când nici el nu mai reuşeşte să o facă. Şi cred că aceasta este una dintre cele mai mari forme de educaţie: capacitatea de a vedea omul, nu doar aparenţa.
Eu la Şincai am găsit exact ceea ce aveam nevoie: profesori care ştiau să îşi facă meseria cu pasiune şi cu suflet. Oameni care au văzut dincolo de etichete. Dincolo de adolescentul rebel. Dincolo de repetentă. Au văzut un om care avea nevoie să fie înţeles, nu condamnat.
Acolo am început să înfloresc.
Şi spun asta astăzi cu mândrie şi cu recunoştinţă.
Pe această cale vreau să le mulţumesc profesorilor care mi-au schimbat destinul. Unii dintre ei nu mai sunt astăzi printre noi, dar lecţiile lor au rămas. Poate că nici nu au realizat atunci cât de mult a însemnat o vorbă bună, o încurajare, un strop de încredere oferit unui copil rătăcit.
Astăzi, Liceul Tehnologic „Gheorghe Şincai” are reputaţie nu doar locală, ci şi naţională şi internaţională. Are infrastructură modernă, laboratoare noi, condiţii excelente. Şi toate acestea contează enorm. Dar, dincolo de clădiri, dincolo de dotări şi de prestigiu, rămâne ceea ce a făcut dintotdeauna diferenţa: sufletul.
Pentru că o şcoală adevărată nu este cea care produce doar premianţi. O şcoală adevărată este cea care reuşeşte să ridice un copil atunci când viaţa îl pune la pământ. Cea care oferă nu doar educaţie, ci şi încredere. Nu doar reguli, ci şi şansa de a o lua de la capăt. Iar pentru mine, Şincai a fost exact acel loc.
La mulţi ani, liceul meu!
Citește și