Ciprian Năprădean
Ascultând-o pe Alice Miller am avut sentimentul că ascult o infractoare care intră cu barosul în sufrageria românească, unde de generaţii întregi stăm drepţi în faţa părinţilor. Cartea „Corpul nu minte niciodată” zgârie pereţii unei culturi în care copilul trebuia mai mult călit decât înţeles.
Noi am crescut într-o lume în care rezistenţa la frustrare era religie de familie. Dacă plângeai prea mult, „te alintai”. Dacă spuneai că te doare ceva, „îţi trece”. Dacă erai umilit, trebuia să înghiţi. Dacă primeai o palmă, era „spre binele tău”. Iubirea exista, fără îndoială, dar era administrată când dormi, să nu „ţi se urce la cap”.
Alice Miller ca un procuror care nu mai acceptă circumstanţe atenuante. Ea spune ceva aproape blasfemiator pentru cultura românească: copilul abuzat nu se vindecă prin iertarea părinţilor şi nici prin cosmetizarea trecutului. Din contră, reprimarea furiei, umilinţei şi neputinţei poate exploda mai târziu în depresii, dependenţe, anxietăţi şi chiar boli grave. Corpul, spune ea, ţine minte ceea ce tu încerci să îngropi.
Există adulţi care au devenit experţi în a-şi scuza părinţii: „m-au bătut, dar m-au făcut om”; „aşa erau vremurile”; „şi tata a avut viaţă grea”; „nu ştiau alt model de educaţie ”. Miller spune stop. În clipa în care ingropi trauma, începi să te minţi. Ea are meritul enorm de a demonta ipocrizia unei educaţii construite pe frică şi ruşine, dar prezentată poetic drept „disciplină”. În multe familii, copilul nu era educat să devină liber, ci suportabil pentru adulţi.
Şi totuşi, cred că aici autoarea o ia puţin pe arătură. Ea are uneori aerul unui procuror atât de convins de vinovăţia părinţilor, încât transformă aproape orice suferinţă adultă într-un dosar deschis împotriva copilăriei. Uneori ai impresia că dacă ai migrene, e de la mama, dacă bei prea mult, e de la tata; dacă ai anxietate, nu te-a ţinut suficient în braţe moşu. Cartea alunecă spre o relaţie mecanică între traumă şi boală. De aceea lucrurile devin discutabile. Viaţa umană e mai complicată decât o ecuaţie psihosomatică. Nu orice cancer vine din reprimare emoţională şi nu orice accident vascular este furie înfulecată pe pâine în copilărie.
Mai apare şi un alt risc: transformarea adultului într-un etern copil rănit care nu mai are responsabilitate pentru prezentul lui. Uneori, citind-o pe Miller, ai impresia că omul de 50 de ani rămâne captiv într-un tribunal interior unde părinţii sunt acuzaţi la infinit, iar verdictul se rejudecă zilnic. E adevărat că trauma există. E adevărat că umilinţa lasă urme adânci. Dar există şi oameni crescuţi dur care nu au devenit monştri şi nici bolnavi psihic. După cum există copii crescuţi „perfect”, în cultul sensibilităţii moderne, care se prăbuşesc la primul refuz sau la prima frustrare serioasă.
Aici cred că generaţia noastră trăieşte extrema opusă celei din trecut. Noi am fost crescuţi aproape spartan. Copiii noştri sunt crescuţi ca nişte opere fragile din porţelan. Părinţii noştri confundau iubirea cu severitatea. Noi confundăm iubirea cu protecţia permanentă. Ei produceau adulţi duri şi închişi afectiv. Noi producem adulţi sensibili, dar incapabili să suporte realitatea când aceasta devine rece, nedreaptă sau brutală.
Asta nu înseamnă că Alice Miller greşeşte fundamental. Din contră, meritul ei este că a obligat societatea să privească serios copilul. Să înţeleagă că umilinţa nu educă, ci fracturează. Că violenţa „pedagogică” nu devine mai morală dacă este făcută cu intenţii bune.
Dar când ajunge să declare toxică însăşi ideea de iertare sau reconciliere, Miller cade într-o altă dogmă. Omul nu poate trăi sănătos nici în minciuna „părinţii au avut mereu dreptate”, dar nici în războiul civil interior permanent cu propriii părinţi. Între idolatrizarea familiei şi demolarea ei totală există calea de mijloc.
Adevărul este că părinţii noştri ne-au iubit sincer, dar într-o cultură emoţională săracă, rece şi construită pe supravieţuire. Noi încercăm acum să reparăm totul într-o lume care riscă să transforme copilul într-un mic împărat emoţional.
Între cele două extreme, educaţia sănătoasă îşi mai caută drumul.
Citește și