Citesc că unii anulatori ai culturii, „progresişti” şi neomarxişti îl acuză pe Octavian Goga că ar fi fost „poet cerşetor”, care s-ar fi lamentat mereu în poezia sa pentru pretinsa asuprire a românilor transilvăneni sub dubla monarhie austro-ungară, unde ar fi fost Raiul pe pământ, adică „La Belle Époque”. Fireşte, poezia lui Goga nu are alura poeziei simboliste sau a celei din secolul al XXI-lea – dacă mai există o astfel de poezie autentică – dar nici nu se putea aşa ceva.
Nici poezia lui Victor Hugo nu a fost ca a lui Jacques Prévert, ci a fost în rând cu poezia romantică a secolului al XIX-lea. La fel, poezia lui Goga este una a timpului şi spaţiului său, comparabilă, de exemplu, cu poezia lui Ady Endre, al cărui prieten foarte apropiat a şi fost. Dar să spui că „lamentarea” lui Goga în poezie este falsă, fiindcă a fost falsă discriminarea românilor ardeleni înainte de 1918, reprezintă nu doar o blasfemie, ci o minciună sfruntată.
Chiar dacă nu am şti deloc detalii istorice legate de această apăsare etnică şi chiar dacă am examina doar scena politică austro-ungară din 1918 şi din anii precedenţi, ne-am lămuri repede de absurdul catalogărilor pomenite mai sus. În jurul anilor 1900, tot Imperiul Austro-Ungar fierbea din cauza luptei de emancipare a „minorităţilor” (în realitate, a popoarelor) care erau, de fapt, majoritatea.
„Minorităţile”, adică cehii, slovacii, slovenii, croaţii, ucrainenii, sârbii, românii şi alţii voiau să scape de „jug”, cum se spunea şi se scria atunci. De aceea, la finele Primului Război Mondial, în anul 1918, toate aceste „minorităţi”, denumite, unele cu dispreţ, „populaţii de periferie” sau „popoare fără istorie”, s-au revoltat şi s-au emancipat. Atunci, imperiul cu picioare de lut, care a existat 51 de ani (1867-1918) s-a destrămat în câteva săptămâni şi pe ruinele sale s-au format Cehia, Slovacia (devenite curând Cehoslovacia), Slovenia, Croaţia şi s-au întregit România, Serbia (alăturată apoi, ca şi alte foste provincii, Iugoslaviei), Polonia, Ucraina.
Unele teritorii au fost apoi înghiţite de colosul bolşevic (devenit ulterior Uniunea Sovietică), iar centrele fostului imperiu (adică ţările dominante) s-au metamorfozat în republicile Austria şi Ungaria, reduse la graniţele lor etnice. Să spunem că românii nu ar fi fost asupriţi în Austro-Ungaria şi că Octavian Goga s-a „lamentat” degeaba, dar cehii, slovacii, croaţii, slovenii şi toţi ceilalţi s-au pornit „de nebuni” să se desprindă de vechii stăpâni şi să facă state separate ori să se alăture celor existente? La fel s-a spus şi la destrămarea URSS, de către unii „patrioţi” nostalgici după „imperiul roşu”, anume că „republicile” nu au fost recunoscătoare binelui făcut de Moscova.
Care „bine”? Dacă ar fi fost bine, oare pleca vreun popor sau fragment de popor de sub scut? Dacă românilor (câteva milioane de oameni), cehilor, slovacilor, croaţilor, slovenilor, sârbilor, rutenilor, bosniacilor etc. le-ar fi fost bine în „Babilonul” austro-ungar, dacă Austro-Ungaria ar fi fost raiul pe pământ, se mai emancipa vreo ţară, vreun popor, vreun om?
Cum să duci prostia, ignoranţa, tupeul, xenofobia, şovinismul până într-acolo încât să-i absolvi pe stăpâni şi să-i acuzi pe supuşi? Este clar că Austro-Ungaria a fost un eşec al istoriei şi că, după circa cinci decenii de funcţionare forţată, s-a frânt, s-a rupt, s-a coborât în neant. Absurdul vieţii din această dublă monarhie este descris destul de bine şi în literatură, dacă este să nu le dăm crezare istoricilor.
Este destul să-i citim pe Franz Kafka, pe Jaroslav Hašek, pe Karel Čapek, pe Robert Musil şi pe mulţi alţii ca să înţelegem complicatul sistem de asuprire a popoarelor şi a multor comunităţi şi structuri sociale pus la punct de monarhia habsburgică şi de aparatul său. În literatura popoarelor şi populaţiilor supuse în imperiul cu aparenţă de mare civilizaţie sunt sute de opere care critică regimul.
La noi, chiar şi criticii propriului popor – românii nu aveau de ce să nu fie criticaţi, de alţii ori de ei înşişi – cum este Emil Cioran, nu-şi pot reprima respingerea faţă de regimul care avea câteodată alură de călău. Filosoful folosea expresia „jandarmul cu pană de cocoş”, ca imagine ironică şi simbolică pentru autoritatea austro-ungară de dinainte de 1918.
Acest jandarm maghiar devenise în memoria colectivă românească din Transilvania semnul administraţiei ungare apăsătoare, al disciplinei autoritare, al supravegherii şi intimidării satelor româneşti. Uneori, Cioran este nostalgic după ordinea lumii dispărute, mai ales în comparaţie cu lentoarea şi neseriozitatea Balcanilor, dar se înfiorează mereu, ca în copilărie, la amintirea „jandarmului cu pană de cocoş”.
Poezia lui Goga nu putea să nu evoce această lume nedreaptă în care a trebuit să-şi trăiască poetul circa patru decenii din viaţă. Fireşte, cel plecat din Mărginimea Sibiului (ca şi Cioran) a învăţat foarte bine ungureşte, s-a adaptat foarte bine la lumea aceea şi s-a purtat mereu ca un cetăţean fidel al statului în care trăia. Goga a fost, în acelaşi timp, un admirator al literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu şi apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi Sándor şi Madách Imre, şi a fost un apropiat al lui Ady Endre.
Madách Imre l-a atras pe Goga din tinereţe, primele încercări de traducere din „Tragedia omului” datând din anii de şcoală. Apariţia „Tragediei omului” în volum, în traducerea lui Goga, s-a produs în 1934 şi a fost primită ca „o strălucită creaţie poetică având aceeaşi valoare ca şi originalul”. George Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecţiunea şi frumuseţea limbii lui Eminescu:
„E limba şi chiar stilul lui Eminescu, potrivit vremii noastre şi e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbuteşte să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism”. Mult mai devreme, după debutul în volum, Titu Maiorescu notase: „Patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga şi-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea şi descrierea unor figuri obişnuite din viaţa poporului, care însă câştigă deodată – pe lângă valoarea şi menirea lor normală – o însemnătate, am putea zice o iluminare şi strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului naţional”.
În plan politic, Octavian Goga a fost partizanul democraţiei parlamentare, însă, după 1930, vederile sale se schimbă, simpatizând cu fascismul italian şi cu nazismul german. A fost unul dintre liderii mişcării extremiste româneşti, extremismul de dreapta sau de stânga dominând atunci în mai toate ţările Europei, de la Moscova la Lisabona. Ceea ce spun nu este deloc o scuză, ci o constatare. Pentru „rezolvarea chestiunii evreieşti”, adică pentru deposedarea de cetăţenie a acelor evrei care intraseră fraudulos în ţară, guvernul Goga-Cuza a dat legea din ianuarie 1938, pe care a studiat-o Alex. Mihai Stoenescu.
Ce reiese de aici? Estimările Regelui erau că această măsură va afecta maxim câteva zeci de mii de evrei, dar până la urmă a fost vorba de peste 225 000. Aceştia au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire. Erau consideraţi străini fără paşaport şi supuşi regimului juridic ca atare. Goga a justificat acest decret prin faptul că, între anii 1918 şi 1924, în România s-ar fi infiltrat evrei din fostele imperii austro-ungar şi rus. O parte dintre cei din fostul Imperiu Rus aduseseră multe dintre ideile bolşevice şi aveau ca sarcină comunizarea României.
Or, guvernele României interbelice, indiferent de orientare, luptaseră pentru combaterea extinderii comunismului rusesc, ca să nu se repete şi la noi ceea ce se petrecuse în Ungaria lui Bela Kun (iniţial Cohen/ Kohn, născut la Şimleul Silvaniei şi venit în Ungaria de lângă Lenin, din Rusia sovietică) sau în Bavaria. Chiar dacă aceste explicaţii nu-l absolvă pe Goga de vina măsurilor antisemite, el nu a trimis pe nimeni în lagăre, nu a provocat pogromuri şi nu a ordonat moartea niciunui evreu. A murit în 1938.
Pe de altă parte, Octavian Goga a fost un mare luptător pentru unirea Transilvaniei cu România, pentru formarea statului naţional român unitar, statul care a fost validat (aproape întreg) de istorie, începând cu faimoasele 14 puncte wilsoniene şi sfârşind cu toate tratatele internaţionale de după 1920. Din cauza activităţii sale politice desfăşurate în Austro-Ungaria şi în România, guvernul maghiar de la Budapesta i-a intentat lui Goga – ca cetăţean austro-ungar – mai multe procese şi i-a aplicat multe pedepse, între care un proces de înaltă trădare, la finalul căruia a fost condamnat la moarte în contumacie.
Octavian Goga are o creaţie literară care nu jigneşte pe nimeni şi mai are o primă parte a vieţii sale plină de idei şi de idealuri democratice. A trăit intens 57 de ani, dintre care doar ultimii, cei de după 1930 sunt taraţi de extremism, de antisemitism. A fost un poet luptător (poeta vates) şi creştin. Ars poetica a sa este exprimată devreme, în poezia „Rugăciune” (1905):
„Rătăcitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad neputincios, stăpâne,/ În faţa strălucirii tale./ În drum mi se desfac prăpăstii,/ Şi-n negură se-mbracă zarea,/ Eu în genunchi spre tine caut:/ Părinte, orânduie-mi cărarea!”. „Părintele” i-a orânduit cărarea după voia lui şi nu i-a făcut-o să fie întotdeauna dreaptă, netedă şi lină. La finele vieţii, presimţind moartea, poetul a scris: „Şi cum, sub tâmpla mea fierbinte,/ O lume veche-mi reînvie,/ Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie”. În această poezie, el însuşi îşi vede viaţa ca „un joc de umbre şi lumină”.
Şi pune umbrele înaintea luminii, ca şi cum ar purta pe umeri greutatea lor strivitoare. Goga s-a căit şi s-a condamnat singur. De aceea, noi nu mai avem cum şi de ce să-l condamnăm. Cele multe şi bune, care şi „câte-ar fi putut să fie”, nu-i dau pace şi le are clare în minte pentru că nu a apucat să le facă. Dar sunt multe dintre cele bune pe care le-a făcut. Şi-atunci, dacă se ştie din vechime că din orice om trebuie luată partea bună ca moştenire pentru viitorime, de ce să tulburăm lucrurile şi lumea cu răzbunările noastre, cu răutăţile noastre?
(…) Măsurile discriminatorii aplicate de Octavian Goga unor oameni sunt adevărate, dar oare este bine şi folositor să le tot scoatem în faţă? Românii, poate, nu cunosc acest rău imens şi trebuie să-l ştie. După ce-l ştiu ce trebuie să facă? Să-l înfiereze şi interzică pe poet sau să nu mai facă niciodată greşelile comise de el?
Goga rămâne pentru români „poetul pătimirii noastre”. El vede „codrii verzi de brad”, „câmpurile de mătase”, dascălul şi dăscăliţa, pe „mama-n colţul şurii”, casa părintească în a cărei curte creşte cucuta şi de pe-ai cărei pereţi îngălbeniţi „se dezlipeşte-n pături varul”, vede fete şi feciori la horă, vede „dragostea de două veri cu fata popii Nicolae”, vede patimi şi nevoi, vede tot universul de odinioară, cu slujbele la împăratul, cu Laie Chiorul şi Aniţa crâşmăriţa.
Vede şi momentul când satul a început să-i zică „dumneata”. Unora le pot părea „păşuniste” versurile de plângere a lui Goga, semne de frustrare a sentimentului de iobag ori de slugă. Aceste sentiment a fost real, dar cine oare l-a incumbat în mintea românului dacă nu orgoliosul stăpân maghiar, care, revenit călare în 1940 într-o parte a Transilvaniei, a rostit faţă de români „Nics kegyelem!” („Fără cruţare!”)? E mai bine şi mai uman ca supuşii să fie exterminaţi până şi în burta mamelor lor, cum sunau unele instrucţiuni ale propagandei foarte civilizatului Horthy Miklos, tot în 1940? Goga a exprimat mentalitate de ţăran supus, iar Horthy mentalitate de jandarm cu pană de cocoş.
Oare crede cineva că dacă sunt distruse statuile poetului – câteva zeci bune în toată ţara – se va şterge imaginea lui din minţile românilor, se vor arde cărţile lui şi i se vor uita poeziile? Revărsarea urii contra românilor şi contra lui Goga poate să ajute la ceva?
Văd că este lăudată Primăria din Iaşi pentru că a fi avut „sânge în instalaţie” prin îndepărtarea statuii lui Octavian Goga de pe Copou, statuie care ar trebui topită şi făcut „ceva folositor din metal”; sunt îndemnaţi toţi primarii din ţară să dea statuile jos, să schimbe denumirile de instituţii şi străzi, „pe criterii de bun simţ”, care ar lipsi din „societatea noastră de ţărani sau descendenţi din ţărani şi mocani” proşti. Aşa am ajuns: de la Octavian Goga la ţărani şi mocani, dispreţuiţi şi condamnaţi! Pentru ce? Pentru că ei, ţăranii, au făcut ţara asta numită România, în care, de bine-de rău, trăim şi noi, epigonii de azi? Şi asta mulţumită sacrificiului lor, inclusiv al lui Goga.
Supăraţii pe România nu mai au de ce să-şi reverse frustrările aici, în Carpaţi, fiindcă acum sunt liberi să plece. Dar nu o fac, pentru că îşi pot exhiba veninul fără probleme, pe loc, inclusiv contra simbolurilor naţionale. Avea dreptate Umberto Eco atunci când vorbea despre „invazia imbecililor”: „Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor cohorte de imbecili care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor.
Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”. Lumea citeşte ceea ce scriu dezaxaţii şi nu ştie (nu mai ştie) să discearnă şi crede că Octavian Goga a fost un căpcăun, că busturile lui muşcă sau străzile cu numele său înghit oameni. O mai mare gugumănie într-o societate democratică nu am mai văzut. „Ministerul Adevărului” al lui George Orwell va fi mic copil pe lângă ce vor unii să ne pregătească. Oare acesta să fie preţul libertăţii la care am visat sub comunism? Să cădem dintr-o dictatură în alta?
În plus, cei care îl vor distrus pe Goga, cel demult mort, ar trebui să fie cineva, să fi făcut ceva în viaţă, să fi condus grupuri de oameni, să fi avut răspunderi, să fi fost urmat de mase mari de oameni, cum a fost urmat poetul. Altminteri, pentru oamenii cu scaun la cap, este ca şi cum ai merge cu musca la arat. Dacă Maiorescu şi Călinescu l-au vorbit de bine pe Goga, putem noi să-l înfierăm?
Dar cine au fost Maiorescu şi Călinescu? Din păcate, există riscul ca noile generaţii adolescentine, fără criterii de comparaţie, fără cunoştinţe acumulate în propria minte, crescute cu ideea de „tabula rasa”, să nu mai ştie mai nimic şi să ia de bune astfel de idei nihiliste.
Pun o altă întrebare simplă: Dacă îl înfierăm pe Octavian Goga, dacă îi pătăm memoria, dacă îl facem călău, dacă îi topim statuile şi îi interzicem numele, oare îi vor iubi mai mult românii pe evrei şi vor condamna antisemitismul? Şi alta: Dacă anulăm memoria, istoria şi cultura, oare vom trăi mai bine? Crede cineva sincer asta? Oare binele se cultivă prin rău şi iubirea prin ură? Dacă este aşa, dacă sunt mulţi care cred aşa, atunci toată educaţia lumii se află în faliment. Închei cu o cugetare a lui Blaga, alt nedreptăţit al sorţii: „Există două realităţi a căror imensă zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de care nu putem trăi: aerul şi istoria”.
Octavian Goga face parte din istoria noastră şi a fost ca aerul pentru mulţi români care au făcut România. Nu mai huliţi!
(Postarea publicată de Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, 20 mai 2026)
Citește și