„Udatul nevestelor” este un obicei vechi – a cărui origine se pierde în negura vremurilor. Astăzi oamenii îşi amintesc doar că li se udă picioarele tinerelor neveste pentru a fi vesele, să fie ferite de rele şi necazuri şi să aibă rod de copii frumoşi, sănătoşi.
Pierzându-şi rosturile tradiţionale şi practicile magice de care probabil era însoţit, obiceiul a devenit, în ultimele decenii, prilej de manifestare colectivă a bucuriei de a trăi, de întâmpinare a naturii ce dă în rod.
Fără îndoială că, în formele vechi, el era menit să aducă recolte bogate. Mai târziu, acest rost s-a pierdut – obiceiul a devenit o distracţie a feciorilor, aruncarea în apă fiind înlocuită cu o petrecere care se făcea cu vinul sau cu ţuica plătite ca răscumpărare.
Pe lângă caracterul de străvechi rit de fertilitate, obiceiul „Udatul nevestelor” are şi un important rol social în viaţa satului. Prin el se disting tinerele perechi – fiind, de asemenea, consfinţită intrarea oficială a lor în rândul celor căsătoriţi – putea fi chiar un rit de trecere – intrarea tinerelor perechi în rândul însuraţilor.
Stropitul cu apă este o acţiune obişnuită în cadrul obiceiurilor legate de agricultură – aduce rodirea. Aici are menirea de a ajuta rodirea prin cântec, dans şi rit. Dansul care se joacă nu este un dans ceremonial aparte ci unul obişnuit în regiune, Bătuta, un joc adus de locuitorii văii din Moldova subcarpatică, ca mărturie a legăturilor economice şi culturale între Transilvania şi Moldova, de-a lungul veacurilor, Ţigăneasca – o metamorfoză a ceardaşului maghiar împrumutată de populaţia băştinaşă şi De-a lungul, vechiul şi bătrânul joc ardelenesc.
Şi cântecele cântate de lăutari erau din repertoriul satului – un cântec face aluzie directă la obiceiul udatului nevestelor. Cea mai importantă recuzită a obiceiului este Steagul – un băţ în vârful căruia se lega o năframă împodobită cu frunze şi flori. Steagul se făcea de către jucători.
Părţile descriptive legate de actele cu semnificaţie rituală au dispărut. Astăzi accentul cade pe dans şi udatul cu apă ca semn sărbătoresc al integrării tinerelor neveste în comunitatea sătească şi pe veselia cu care este sărbătorită această nouă calitate a femeii – cea de nevastă.
În această zi – a doua zi de Rusalii – după slujba de la biserică oamenii, tineri şi bătrâni, în frumoasele costume populare – şurţul cu peană şi cătrinţa la femei, cioareci, cămaşă cu barburi, chimirul şi clopul cu mărgele la bărbaţi, se adună la podul Hodacului.
În jurul amiezii, când soarele cade în cumpăna cerului, domolindu-şi razele fierbinţi, ceteraşii încep o bătută cu foc, oamenii încep să joace lin după melodia duioasă a jocului ardelean, De-a lungul.
După terminarea jocului, soţii nevestelor udate şi cei care le-au udat nevestele se pierd în lungul râului, unde petrec până târziu.
Despre «udatul nevestelor» vorbeşte o legendă din partea locului – „nevestele erau udate odată cu udatul ţarinii cu apă din Lacul Albastru, luată înainte de apariţia zorilor”.
Legenda, culeasă de la Tudoran Constantin, din comuna Hodac – Dubişte, nr.853, spune că pe Valea Gurghiului – în partea de răsărit a râului, era un lac mare. Se pare că un cataclism, posibil un cutremur de pământ a surpat stânca care închidea Lacul Albastru, din care au mai rămas aici numai bazele fostului baraj – «Stânca Arşiţei» de 1179 m şi Stânca Urşui de 1800 m.
Odată cu ruperea barajului, apa a distrus totul în cale, rămânând ca martor a înălţimii de odinioară a pământului cele două stânci care barau lacul şi Cetatea Gurghiului, care ulterior, de la daci şi până în zilele noastre, a adăpostit pe culmile ei principi şi prinţi fugari şi cete de haiduci, precum şi locuri de spânzurătoare pentru cei condamnaţi de familia Bornemisza din Gurghiu.
Legenda mai spune că erau udate nevestele odată cu stropirea ţarinii – cu apă din lac, luată înainte de apariţia zorilor, în aceiaşi zi, spune informatorul «după miezul nopţii erau aruncaţi în n valuri toţi feciorii şi fetele care nu aveau ochii albaştri, şi nu ştiau să cânte, ei erau trimişi la o zână din fundul lacului pentru a-i invăţa taina cântărilor».
Udatul nevestelor se mai poate găsi în cântece, descântece şi chiar în bocete, care ne-au rămas mărturie prin ani, acest obicei având rădăcini adânc înfipte în trecut. În descântecele folosite de fetele bătrâne găsim câteva secvenţe referitoare la acest obicei. Descântecul cules de la Farcaş Fironima spune: «În zori, când ziua se bate cu noaptea, fata nemăritată trebuia să fie pe malul lacului Gurghiu numai în catrinţă, despletită cu o mătură de mesteacăn în mână, cu o rujă (trandafir) din grădină, înflorită, în acea noapte şi nevăzută decât de ea, cu o cofă din lemn în care să nu se găsească bucată de fier. Fata îngenunchează pe malul apei cu faţa la răsărit, cu mătura în mâna stângă şi cu ruja în dreapta şi dând cu mătura pe luciul apei zice:
„Fugi făcătura dracului /Pe dealuri /Pe valuri /În stâncile dracului /Unde cocoşii nu cântă /Câinii nu latră /Oamenii nu se scoală /Fugi din calea zorilor/Din drumul surorilor /În valuri înecate /De lume blestemate.”
Zicând aceste vorbe, fata aruncă mătura în apă, ruja o udă în apă, o ridică deasupra capului şi se udă cu apa de pe floare zicând:
„Cum albinele vin la floare /Şi florile se îndreaptă spre soare /Cum razele soarelui cad în câmpie /Aşa să-mi vie bărbatul mie.”
Apoi cu mâna stângă ia cofa plină cu apă, pune ruja în ea, se stropeşte din nou, de data aceasta stând în picioare, apoi ruja plină cu apă cum este o pune sub cămaşă, în sân – unde rămâne până după apusul soarelui. Cu apa din cofă se udă zicând:
„Cum valuri vin /Să-mi vină feciori /Să-mi vină peţitori /Să fiu cea mai frumoasă /Cea mai drăgăstoasă /Din joc /Din vale /Din şăzătoare /Să asculte oamenii glasul meu /Cum ascultă glasul cucului în Tireu…”
Text – M. Borzan, R. M. Man, Din zestrea ţinutului mureşean, Târgu Mureş, 2015; foto – arhiva muzeulreghin.ro
Citește și