Marius Paşcan
Sunt oameni care ne anunţă, cu o siguranţă aproape liturgică, faptul că ei şi ai lor sunt viitorul salvator al României. Frumos. Cine n-ar vrea o Românie mai dreaptă, mai curată, mai vrednică de copiii ei?
Problema începe acolo unde salvarea nu mai are chip de construcţie, ci de demolare. Acolo unde reforma nu mai cere competenţă, muncă, caracter şi răbdare instituţională, ci doar urlet, invectivă, vânătoare de vinovaţi şi pofta întunecată de a pune la zid orice om care gândeşte altfel.
Mulţi dintre aceşti apostoli ai viitorului nu au dovedit mare lucru în propriile vieţi. Nu au ridicat instituţii. Nu au apărat comunităţi. Nu au lăsat în urmă fapte care să lumineze. Dar în tranşeele tulburi ale reţelelor sociale sunt neobosiţi. Acolo combat, sfâşie, maculează, strigă, insultă, judecă sumar şi condamnă fără probe, de parcă democraţia ar fi o cârciumă şi nu o casă comună care se ţine greu, prin lege, luciditate şi respect.
Pe propriile pagini nu spun mare lucru. Linişte. Nici algoritmii nu-i caută prea des. Îi ocolesc, parcă, dintr-un instinct igienic al platformelor. Adevăratul lor teritoriu prăduitor este pagina altuia, profilul altuia, munca altuia, reputaţia altuia. Acolo intră cu bocancii. Nu ca să discute, ci ca să murdărească. Nu ca să înţeleagă, ci ca să pedepsească.
Ținta nici nu contează. Poate fi un om pe care nu l-au întâlnit niciodată, un profesionist despre care nu ştiu nimic, un adversar politic, un intelectual, un jurnalist, un primar, un profesor, un medic, un antreprenor sau doar cineva care a îndrăznit să scrie o frază mai lungă decât răbdarea lor. Nu citesc. Etichetează. Nu verifică.
Execută. Iar când textul depăşeşte cinci rânduri, verdictul vine prompt, leneş şi suficient: „e scris cu ChatGPT”, „e prea mult”, „nu are rost”, „ne doare capul de la atâta citit”, „e doar demagogie”…
Aici nu mai vorbim despre spirit critic. Vorbim despre o neputinţă transformată în doctrină de cartier digital. Spiritul critic are argumente, memorie, măsură şi responsabilitate. Agresivitatea oarbă are doar salivă, resentiment şi un vocabular de cazarmă.
Cel mai grav nu este că insultă. Grav este că ar elimina. Dacă ar putea, i-ar scoate din viaţa publică pe toţi cei cu care nu sunt de acord. I-ar declara hoţi, trădători, escroci, vânduţi, duşmani ai poporului, fără nicio judecată, fără probe, fără remuşcare. În logica lor, vina nu se dovedeşte. Se lipeşte. Omul nu se contrazice. Se desfiinţează.
Aşa începe reflexul autoritar. Nu întotdeauna cu uniforme, steaguri şi marşuri. Uneori începe cu o postare isterică, apoi cu o haită de comentarii, apoi cu plăcerea de a umili, apoi cu ideea că libertatea celuilalt este o eroare care trebuie corectată brutal. Istoria ne-a arătat destul de limpede unde poate duce această voluptate a epurării morale.
România nu va fi salvată de cei care urăsc mai tare. Nici de cei care confundă patriotismul cu bădărănia, reforma cu răzbunarea şi curajul civic cu injuria tastată din fotoliu. O ţară se ridică prin oameni care pot construi fără să calomnieze, pot critica fără să mutileze, pot lupta politic fără să-şi piardă omenia.
Da, România are nevoie de reformă. Acum. Dar nu de reforma pumnului strâns în ecran. Nu de purificatori furioşi, care visează să cureţe ţara eliminând oameni. Are nevoie de instituţii drepte, de caractere aşezate, de competenţă verificabilă, de cultură democratică şi de acel tip rar de demnitate care nu urlă, fiindcă ştie ce spune.
Cine vrea să salveze România trebuie să înceapă prin a nu o otrăvi.
Citește și