Dr. Lucian Mărginean, Senator PSD Mureş
Există momente care depăşesc dimensiunea unui simplu incident public şi devin simboluri ale unei rupturi grave între cei care conduc şi cei în numele cărora pretind că guvernează.
Un astfel de moment a avut loc recent, în cadrul unei dezbateri oficiale dedicate sănătăţii mintale a copiilor şi adolescenţilor, organizată chiar în instituţia fundamentală a democraţiei româneşti – Parlamentul României.
O elevă, un copil de numai 11 ani, vorbea cu emoţie, cu vulnerabilitate şi cu sinceritate despre presiunile uriaşe pe care le resimt elevii din România. Vorbea despre anxietate, frică, nevoia de sprijin şi lipsa de empatie pe care mulţi copii o simt zi de zi în sistemul educaţional.
În acel moment, ministrul Educaţiei privea în telefonul mobil. Nu doar că privea în telefon, nu doar că ignora vocea unui copil, dar acel gest a devenit expresia unei atitudini mult mai profunde: ruptura dintre discursul oficial şi realitatea umană.
Este inadmisibil ca exact ministrul care cere elevilor să respecte reguli stricte privind folosirea telefoanelor mobile în şcoli să transmită, prin propriul comportament, că acele reguli sunt opţionale pentru cei aflaţi la putere.
Ce lecţie oferim copiilor României? Ce autoritate morală mai poate avea un sistem care cere disciplină elevilor, dar tolerează indiferenţa la cel mai înalt nivel?
Şi mai gravă decât scena în sine a fost reacţia ulterioară.
În locul unui gest autentic de reflecţie şi asumare, România a asistat la o demonstraţie de aroganţă administrativă şi de sfidare socială. Declaraţia privind donarea salariului de ministru nu a reparat nimic. Dimpotrivă. L-am aruncat şi mai rău în desuetudine.
Într-o ţară în care milioane de români trăiesc sub presiunea scumpirilor continue, în care părinţii fac eforturi uriaşe pentru a-şi ţine copiii la şcoală, în care profesorii îşi apără demnitatea după ani de umilinţe şi subfinanţare, iar tinerii se confruntă cu nesiguranţă şi anxietate, un asemenea gest nu poate fi interpretat drept unul de nobleţe. El a fost perceput ca o sfidare, pe bună dreptate.
Ca şi cum salariul unui demnitar ar fi un accesoriu dispensabil, într-o Românie în care oamenii muncesc din greu pentru fiecare factură plătită, pentru fiecare coş de cumpărături şi pentru fiecare zi de trai decent.
Dar dincolo de orice dimensiune politică, acest episod a rănit ceva esenţial: încrederea copiilor că sunt ascultaţi.
Iar când un copil îşi găseşte curajul să vorbească despre suferinţele generaţiei sale, ultimul lucru pe care are voie să îl primească este indiferenţa.
Funcţia de ministru al Educaţiei nu este o funcţie tehnică. Nu este doar o poziţie administrativă. Ea presupune responsabilitate morală, putere de exemplu şi capacitatea de a inspira respect prin conduită.
Educaţia nu începe din manuale, ci din comportamentul celor care conduc. Iar atunci când exemplul public devine unul al nepăsării, consecinţele sunt devastatoare pentru întreaga societate.
Astăzi nu discutăm doar despre un telefon mobil. Discutăm despre respect, empatie, decenţă publică şi capacitatea statului român de a-şi privi copiii în ochi.
Din aceste motive, consider că actualul ministru al Educaţiei şi-a compromis grav autoritatea morală necesară exercitării acestei funcţii.
România are nevoie de un ministru care să asculte elevii, nu să îi ignore. De un ministru care să înţeleagă greutăţile oamenilor, nu să le minimalizeze prin gesturi demonstrative. De un ministru care să inspire încredere şi echilibru, nu revoltă şi dezamăgire.
În numele respectului datorat elevilor României, în numele părinţilor şi profesorilor care cred încă în valoarea educaţiei, solicit public demisia ministrului Educaţiei.
Copiii acestei ţări merită mai mult.
Iar România are obligaţia morală să le ofere mai mult.
Citește și