Adrian Armand Giurgea
Politica la noi, în România, nu ştiu dacă a fost vreodată, după 1989, pentru popor. Pentru oameni. Mai mereu a fost doar pentru unii oameni. Pentru găşti. Şi pentru puterea şi banii care să îndestuleze găştile. Mai niciodată pentru popor. Poate unul singur din politicienii de top ai României a vrut la un moment dat să facă politică pentru popor. Da, unul singur.
Şi nu e vorba despre Emil Constantinescu, cel „învins de Sistem”, ci, din contră, după părerea mea, cel care a vrut la un moment dat să facă altfel a fost chiar Ion Iliescu, cel căruia i se aduc mereu acuzaţii că ne-a ţinut pe loc ani la rând. Aşa o fi, nu pot nega, dar vă reamintesc că doar el a fost singurul preşedinte care şi-a pus partidul la punct şi a determinat o scurtă vreme o guvernare în care „gaşca” social-democrată a fost pusă la respect. Deşi guverna.
În rest, politica din România a fost şi este mai degrabă o nuntă de câini. Cu amuşinări şi multe schelălăieli. Un ritual în urma căruia toţi vor să iasă câştigători. Fără doctrine. Fără principii. Fără regrete. Au făcut-o într-atât de pervers încât au pervertit şi sintagma „interes naţional”, ajunsă astăzi un substantiv comun folosit mai mult peiorativ decât în sensul său iniţial.
Căci astăzi „interesul naţional” se strigă, se latră, se urlă prin diverse vuvuzele pentru a impresiona poporul care nu înţelege că, de fapt, este un fel de martor tăcut al unei nunţi în care ies câştigători cei care au acceptat sau au reuşit să intre în „cercul Puterii”. Un fel de horă ruptă parcă din scabroasa imagine creionată de Boccaccio în Decameronul său.
O încăţălare de javre care latră uneori singure a pustiu, alteori în tandem cu cei puternici, şi, cel mai adesea, în speranţa că, dacă nu prind ciolanul cel mare, tot vor apuca şi ei o bucată din ciozvârta lăsată la vedere de un popor adormit şi alienat de propria neputinţă. Fiţi aşadar cu puţină băgare de seamă şi analizaţi Statul de la mic la mare. De jos, până la Centru.
Şi veţi observa cum, graţie vouă, desigur, javre de tot felul s-au împreunat, de la Stânga la Dreapta, din Centru spre Extreme, cu un singur scop: ca muşcătura lor să le aducă beneficii. Şi, deşi nu aţi sesizat, niciodată cei în cauză nu se muşcă între ei. Se amuşinează, mârâie, latră uneori, dar rămân, în cele din urmă, încăţălaţi.
Dacă nu direct, prin interpuşi, în fond nişte potăi care visează să ajungă cât mai iute javre, căci ei deocamdată sunt la stadiul de a se închina lor, şi care vor avea mereu grijă să le paseze ciozvârta cea mai cărnoasă, fericiţi să fie gâdilaţi pe creştet şi alintaţi cu firimituri. La fel se vor comporta şi ei cu următorii şi vor avea grijă, desigur, să îşi „planteze” puiuţi în toate punctele cardinale ale politicii.
Pentru că nu are nici rost, nici haz, în România, să faci politică pentru popor sau pentru ţară. Pentru că poporul român a uitat, dacă a ştiut vreodată cu adevărat, ce e, de fapt, patria şi cum se traduce patriotismul în substanţă. Aproape că nu-şi găseşte azi corespondentul în trăirea individuală, căci individul nu se identifică nici cu ţara, nici cu poporul, iar substantivul „patrie” a fost demult lăsat în cărţile vechii şcoli româneşti care s-a chinuit degeaba să îl sădească în sufletul tinerelor generaţii.
S-a chinuit într-atât că, la un moment dat, chinul era în ambele părţi, iar conştiinţa colectivă s-a autoflagelat. Căci după zeci de ani de comunism, nici nu se putea altfel. Problema mea este însă că şi alte popoare au trecut prin dictaturi, dar şi-au revenit, însă noi nu dăm semne că ne-am trezi. Mai mult, pare că ne căutăm mereu stăpân, nu lider, vrem să fim sub papucul unuia care să ştie tot.
Care să ne cunoască pe fiecare. Care să ne mintă frumos, pentru a putea dormi satisfăcuţi aşa cum au făcut-o mulţi când li se spunea, în mod repetitiv din ecranele pe care le-au acuzat în 1989 că „au minţit poporul cu televizorul”, „dormi liniştit, FNI lucrează pentru tine”. Şi astăzi pare că este la fel. Căutăm un înainte-mergător. Un Mesia care să ne scoată din mocirlă. Dar noi nu ne-am luat nici măcar cizmele de gumă, deşi au fost mereu semne că vine potopul.
Iar ochelarii de cal pe care ni i-am pus singuri nu ne lasă să vedem dincolo de zgomotul nunţii de javre care se oficiază întruna, fiecare individ din cercul puterii îmbuibându-se în neştire, dar atent să nu lase urme prea adânci pentru a putea reveni fără probleme în acelaşi loc dacă va fi cumva trimis, precum orice potaie ordinară, să prindă lemnul aruncat de stăpân…
E un tablou pe care îl puteţi vedea oricând şi oriunde, însă nu uitaţi că sunteţi după geamul de sticlă pe care vă temeţi să îl spargeţi. Vă place să priviţi şi să aşteptaţi următoarea scenă. Vă împărţiţi voi înşivă în tabere şi faceţi galerie. Omiteţi faptul că, în fond, trece vremea fiecăruia şi se consumă energiile şi banii tuturor. Dar vă place showul mai mult decât munca.
Şi sentimentul de linişte şi stabilitate. Fără a înţelege că evoluţia nu vine din lâncezeală şi stagnare. Căci în apele stătute nu stau nici măcar broaştele, deşi se umplu iute cu ceea ce numim cu toţii „lâna broaştei”. Dar, poate, unii încă credeţi versurile lui Arghezi şi speraţi că, în cele din urmă, „din bube, mucegaiuri şi noroi”, va ieşi peştişorul de aur. Vă înşelaţi. Dar speraţi. Şi asta vă face vulnerabili. Singurul lucru bun, este că, indiferent de vreme şi vremuri, încă mai e timp. Pentru că… sfârşitul nu-i aici. Poate pentru unii. Dar nu pentru toţi. Părerea mea.
Citește și