Alecu Reniţă, Chişinău
În afara voinţei mele, am trăit mulţi ani în Uniunea Sovietică. Pentru a evita să-mi spună şoşocarii şi hauriştii din dreapta Prutului că am avut norocul să sorb de mic din „înţelepciunea rusească”, adaug că, spre deosebire de dânşii, am fost obligat la şcoală, apoi la universitate, să învăţ monstruozităţile istoriografiei ruso-sovietice despre „eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanţilor români” şi despre „cine sunt românii şi ce reprezintă ei cu adevărat”.
Oricât de bogată ar fi fost limba rusă în injurii kilometrice, argouri mojiceşti şi expresii şovin-xenofobe pentru caracterizarea dispreţuitoare a „naţmenilor” şi a altor popoare neprietene, când era vorba despre români, mai ales despre „crimele comise de ei în Basarabia”, ruşilor nu le mai ajungeau cuvintele. Se sufocau în propria lor limbă căutând superlative încărcate cu venin, ură şi desconsiderare totală.
Misiunea ideologilor de la Moscova şi a cozilor de topor cu titluri ştiinţifice a fost şi a rămas aceea de a-i separa definitiv pe moldovenii sovietici de poporul român, de a le cultiva din faşă ura faţă de „ocupanţii români”, de a le falsifica istoria şi originea, de a-i contrapune propriului neam şi de a-i dresa să creadă că „moldovenii au rădăcini străvechi, au apărut primii la est de Carpaţi, sunt băştinaşi slavizaţi înainte de sau din secolul al VII-lea şi nu au nimic comun cu ţiganii de peste Prut etc.”.
(Alcoolizaţii Medvedev şi Zaharova utilizează, mai ales după 2022, tot mai des limbajul antiromânesc din vremurile URSS şi continuă tradiţia insultării neamului nostru şi a falsificării adevărului istoric.)
Dincolo de limbajul viclean, de ambalajele înşelătoare ale istoriografiei ruso-sovietice despre trecutul şi prezentul poporului român de pe ambele maluri ale Prutului, actorii şi instrumentele de la Petersburg şi Moscova se schimbă de la o epocă la alta.
Însă esenţa narativelor şi interesele imperiului rămân aceleaşi. Indiferent ce culoare avea drapelul ţarului în 1812 sau al lui Stalin în 1940, Rusia ţaristă şi cea sovietică au urmărit acelaşi proiect imperial: ocuparea teritoriilor româneşti, sub o formă sau alta, şi răpirea sufletelor şi minţilor românilor.
Celor orbiţi de „lucoarea de la Răsărit”, fascinaţi de „înţelepciunea rusească” sau înşelaţi de propaganda cominternistă le sugerez să studieze măcar în linii generale istoria Basarabiei (1812–1917; 1940–1941; 1944–1991) şi a României (1944–1989), precum şi impactul ideologiei ruso-imperiale asupra mentalităţilor românilor, de la povestea înfrăţirii panortodoxe până la aducerea comunismului pe tancurile Armatei Roşii.
Sunt foarte mulţi români basarabeni care au trăit în URSS şi cunosc pe propria piele ce înseamnă cu adevărat „lumea rusă”, cea nevăzută şi necunoscută de lumea liberă, de majoritatea statelor Uniunii Europene şi de mulţi români din Ţară. De ce experienţa lor este ignorată de „experţii atotştiutori”? De ce mărturia lor este bruiată şi înjurată de hoardele de postaci care pretind că ştiu totul, dar nu sunt în stare să formuleze un gând clar şi corect în limba română?
Încă de mic ţin minte răspunsul bunicii Anica, revenită din deportare, la una dintre curiozităţile mele de copil sâcâitor:
– Ce înseamnă să cauţi potcoave de cai morţi în Siberia?
– Sunt săteni care, de ghine ci li este, îl caută pe cel cu coarne.
Când îl aud pe un Hartmann ori o văd pe Şoşoacă la ambasada rusă din Bucureşti sau făcându-se ţol în faţa lui putler, împreună cu hoardele ei de rusofili, îmi amintesc de răspunsul simplu al bunicii. Când „de ghine” ce le era unora, îl căutau pe dracu’.
Cum poţi să fii român, să ai acces liber la mii de surse şi să răspândeşti iresponsabil narative false potrivit cărora România a apărut ca stat datorită Rusiei, că Unirea Principatelor şi Independenţa sunt opera ţarului ori că Rusia a dat României Dobrogea şi Transilvania, de parcă acestea ar fi fost vreodată pământuri ruseşti pe care să le poată dărui românilor?
Tot ceea ce auzeam cu silă în anii ocupaţiei ruseşti în Basarabia aud astăzi tot mai frecvent în România. Cui şi căror forţe din Ţară li s-a făcut dor şi sete de „înţelepciunea rusească”?
Fac parte din generaţia românilor basarabeni care a forţat regimul de ocupaţie să recunoască, după anul 1985, adevăruri pentru care, pe vremea lui Stalin, erai împuşcat: moldovenii sovietici sunt parte organică a poporului român, iar limba lor maternă este româna. Readucerea Acasă a Limbii Române şi a Alfabetului Latin, a Tricolorului şi a Declaraţiei de Independenţă faţă de imperiul răului aparţin luptei şi voinţei sutelor de mii de conaţionali care au inundat străzile Chişinăului şi au spus cu tărie Moscovei că Basarabia este românească şi doreşte să revină la Ţara-Mamă.
Cine, unde şi când a sorbit din „înţelepciunea rusească” şi a sabotat unificarea poporului român de pe ambele maluri ale Prutului?
În cadrul vizitei oficiale în Republica Moldova, la 22 octombrie 2002, Ghenadi Selezniov, preşedintele Dumei de Stat, declara că Rusia „prin declanşarea războiului a folosit ultima pârghie pentru a împiedica unirea Moldovei cu România.”
Poate că abia acum, după decizia de desecretizare a arhivei Ministerului Afacerilor Externe al României pentru perioada 1990–1995, vom afla adevărul despre înţelegerile dintre preşedinţii Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov referitoare la soarta Republicii Moldova.
De ceva timp, România este împinsă tot mai mult de „profitorii frontului invizibil” spre gâlceavă, dezbinare, confruntare internă şi, în ultimă instanţă, spre vechile reflexe ale modelului rusesc. Proletcultiştii şi cominterniştii testează, sub diverse forme, capacitatea românilor de a mai crede în instituţiile şi valorile lor, în sistemul de educaţie, în solidaritatea şi unitatea naţională.
În stil tradiţional bolşevic se caută „duşmanul de clasă” sau ţapul ispăşitor. Pe reţele şi nu numai, se cultivă ura faţă de românii basarabeni, transformaţi în paratrăsnet pentru lumpeni şi frustraţi, sub pretexte ridicole: că, vezi Doamne, au participat la alegerile din România fără să-i voteze pe şoşocari, haurişti şi pesedişti.
Vă pot confirma fără greutate: în afară de ţipetele şoşocarilor şi de supărarea băieţilor cu ochi albaştri şi dinţi de aur, modelul aplicat este unul vechi şi mucegăit, scos din laboratoarele Lubiankăi. Pentru basarabeni nu este nimic nou.
Există doar regretul că unii dintre fraţii noştri au ajuns supradozaţi cu „înţelepciune rusească” şi mulţumirile siropoase, în maniera Şoşoacei, adresate Rusiei pentru că ar fi creat statul român şi România modernă.
Închei spunându-le tuturor ahtiaţilor după „lumea rusă” şi „înţelepciunea rusească” cine a dezmembrat România unită.
În urma Ultimatumului Moscovei, echivalent cu o declaraţie de război sau, în limbaj putlerist, cu o „operaţie militară specială”, Armata Roşie invadează România, trece Nistrul la 28 iunie 1940 şi ocupă 50.762 km² de teritoriu şi patru milioane de cetăţeni români.
Istoricii de curte de pe ambele maluri ale Prutului încă folosesc limbajul şi tezele istoriografiei ruso-sovietice, se învârt în jurul cozii şi evită să spună limpede că, la 28 iunie 1940, Rusia stalinistă a invadat militar România şi i-a răpit partea de est: Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei.
În consecinţă, deşi au trecut 85 de ani, încă nu se afirmă răspicat că, la 22 iunie 1941, România nu a atacat Uniunea Sovietică, ci a trecut Prutul pentru a-şi elibera teritoriul naţional şi cele patru milioane de români căzuţi sub teroarea rusească. Ce a urmat după eliberarea Basarabiei, Ţinutului Herţa şi Nordul Bucovinei e un alt subiect şi capitol din drama şi istoria românilor.
Mai mult, niciun document şi niciun raport secret din arhivele sovietice de până la 28 iunie 1940 nu semnalează că România ar fi avut intenţia sau planul de a ataca URSS. Prin urmare, am temeiul să afirm că, dacă Uniunea Sovietică nu ar fi venit cu ultimatumul şi războiul împotriva României la 28 iunie 1940, nu ar fi existat niciun motiv pentru ca România să intre în război de partea Germaniei hitleriste împotriva URSS.
Fac apel către istoricii de pe ambele maluri ale Prutului, comunităţile academice de la Chişinău şi Bucureşti, instituţiile de învăţământ, mass-media şi autorităţile publice să renunţe definitiv la limbajul fabricat în laboratoarele Kremlinului şi la matricea clişeelor ideologice impuse de istoriografia ruso-sovietică.
Îi îndemn să reabiliteze adevărul până la capăt, să reconstituie şi să prezinte istoria românilor aşa cum s-a derulat ea în contextul epocilor respective, nu ca pe un rechizitoriu alcătuit din perspectiva prezentului şi a curentelor ideologice ale secolului XXI.
Citește și