Trecutul are mereu ceva de spus. În cadrul acestei rubrici, redeschidem filele timpului şi aducem la lumină articole, reportaje şi fragmente din arhiva Cuvântul liber. De la Ardeal Nou, 1946, continuat apoi de primul cotidian românesc din judeţ, Steaua Roşie, până la Cuvântul liber, din 1990 încoace.
Prin aceste materiale, redescoperim nu doar evenimentele şi oamenii care au marcat epoca, ci şi felul în care se scria, se gândea şi se trăia jurnalismul de odinioară.
În anii ’80, economia de energie nu mai era în România o recomandare, ci o obligaţie. Pe fondul crizei economice, al datoriei externe şi al deciziei regimului lui Nicolae Ceauşescu de a achita accelerat împrumuturile externe, populaţia şi întreprinderile au fost supuse unor restricţii severe privind consumul de energie electrică şi gaze naturale.
Presa vremii reflecta aproape zilnic această campanie naţională de economisire, prezentată drept o datorie patriotică şi o contribuţie la dezvoltarea ţării.
Un exemplu relevant îl oferă cotidianul „Steaua Roşie” din februarie 1987. Pe prima pagină, sub titlul „Măsuri operative pentru respectarea cotelor privind consumul de energie electrică şi gaze naturale”, cititorii erau avertizaţi că depăşirea cotelor aprobate nu mai poate fi tolerată.
Întreprinderile erau obligate să reducă consumurile neproductive cu cel puţin 30%, iar consumul de energie electrică destinat iluminatului trebuia diminuat cu peste 20%.
Mesajul propagandistic era omniprezent. În aceeaşi ediţie apărea apelul adresat întregii populaţii: „Oameni ai muncii! Cetăţeni de la oraşe şi sate!”, prin care românii erau îndemnaţi să acţioneze „cu perseverenţă, răspundere şi spirit gospodăresc” pentru reducerea consumului de energie electrică, gaze naturale şi combustibili.
Economia de energie era prezentată drept o misiune de interes naţional, iar risipa era echivalată cu o atitudine împotriva intereselor întregului popor.
În fabrici şi uzine, reducerea consumurilor devenise obiectiv de producţie. Întreprinderea de Geamuri din Târnăveni era dată drept exemplu de bună practică. Potrivit articolului publicat în presa vremii, conducerea unităţii a reuşit să reducă semnificativ consumurile prin modernizarea unor instalaţii şi recuperarea căldurii reziduale.
Numai prin instalarea unor recuperatoare de căldură se estima o economie anuală de 6.370 tone combustibil convenţional. Autorii articolului sugerau chiar că surplusul de energie termică ar putea fi utilizat pentru încălzirea locuinţelor din apropiere.
Campania de economisire cobora până în detaliile vieţii cotidiene. Ziarele publicau inclusiv tabele cu consumul aparatelor electrocasnice, pentru a-i învăţa pe cetăţeni cum să utilizeze energia cât mai eficient. Un fier de călcat era prezentat ca având un consum de 1 kWh pe oră, o maşină de spălat automată între 2,7 şi 3,6 kWh pe ciclu, iar patru becuri de 100 W consumau în trei ore 1,2 kWh. În contextul întreruperilor frecvente de curent şi al iluminatului redus impus prin decret, astfel de informaţii aveau şi rolul de a justifica restricţiile.
În marile întreprinderi industriale, controlul consumurilor devenise aproape obsesiv. La Întreprinderea de Maşini-Unelte „Republica” din Reghin, presa consemna economii de 253 MWh de energie electrică realizate în doar zece zile. Articolul sublinia că succesul s-a datorat atât reducerii consumurilor tehnologice, cât şi eliminării consumurilor considerate neproductive.
În acelaşi timp, se menţiona că unitatea depăşise anterior cota de gaze naturale cu 17.000 metri cubi, fapt care a determinat impunerea unor măsuri suplimentare de austeritate.
Dincolo de limbajul triumfalist al epocii, documentele de presă arată o realitate mult mai dură. În timp ce ziarele vorbeau despre „spirit gospodăresc”, „responsabilitate” şi „valorificarea superioară a resurselor”, populaţia se confrunta cu locuinţe insuficient încălzite, apă caldă furnizată după program, iluminat redus şi pene de curent care deveniseră parte din viaţa de zi cu zi. În multe oraşe, inclusiv în Târgu Mureş, cetăţenii îşi amintesc şi astăzi serile petrecute la lumina lumânărilor sau a lămpilor cu gaz.
Privite după aproape patru decenii, aceste articole reprezintă o mărturie a unei perioade în care energia era tratată ca o resursă strategică, iar economisirea ei devenise politică de stat.
Deşi multe dintre măsurile tehnice promovate atunci – recuperarea căldurii, reducerea pierderilor sau modernizarea instalaţiilor – sunt şi astăzi considerate soluţii eficiente, diferenţa fundamentală este că în anii comunismului ele erau aplicate într-un context de constrângere generalizată, în care sacrificiile populaţiei erau prezentate drept dovezi de patriotism şi devotament faţă de regim.
Astfel, campaniile de economisire a energiei din anii ’80 nu au rămas în memoria colectivă prin cifrele de producţie sau prin economiile raportate în presă, ci prin frigul din apartamente, lumina stinsă înainte de vreme şi sentimentul că fiecare kilowatt-oră devenise, pentru statul comunist, o problemă de importanţă naţională.
Pagină realizată de Sanda Viţelar
Citește și