Există momente în care o societate nu este definită de tragedia pe care o traversează, ci de felul în care alege să reacționeze la ea. Cazul de la Dumbrava nu vorbește doar despre oameni vulnerabili, despre bătrâni și bolnavi ajunși în grija unui sistem incapabil să-i protejeze. Vorbește, poate mai ales, despre incapacitatea noastră de a mai purta o dezbatere lucidă.
În doar câteva zile, atenția publică s-a mutat de la oamenii care aveau nevoie de protecție către cei care au făcut publică situația lor. Dintr-odată, activiști și jurnaliști au devenit ținta unui val de ură greu de descris. Georgiana Pascu, Carla Cristina Tănăsie și alții asemenea lor sunt astăzi înjurați de o parte dintre aceiași oameni care, în urmă cu trei ani, îi transformaseră în eroi pentru dezvăluirile despre azilele groazei din Ilfov.
Această răsturnare nu spune aproape nimic despre ei. Spune însă foarte multe despre noi.
Nu sunt un admirator necondiționat al modului în care Georgiana Pascu își desfășoară activitatea. Munca ei este, fără îndoială, utilă și valoroasă. A contribuit la scoaterea la lumină a unor abuzuri care altfel ar fi rămas ascunse ani întregi. Dar există momente în care stilul confruntațional, vizitele inopinate însoțite de camere de televiziune și transformarea unor intervenții în spectacole publice nu sunt pe gustul meu. Este o rezervă legitimă și cred că asemenea metode pot fi discutate critic.
Dar tocmai aici intervine diferența dintre spiritul critic și fanatism.
Faptul că nu împărtășesc toate metodele unui activist nu mă poate împinge să justific insultele, demonizarea sau încercarea de a-l transforma în vinovat pentru ilegalitățile altora. Așa cum un jurnalist care documentează un incendiu nu este responsabil pentru foc, nici un activist care semnalează nereguli nu devine autorul lor. Mesagerul nu poate fi confundat cu făptașul doar pentru că vestea pe care o aduce incomodează.
În ultimele zile am văzut mii de comentarii în care jurnaliștii sunt acuzați că „au distrus un om bun”, că „fac jocuri politice”, că sunt „plătiți” sau „trimiși”. Este una dintre cele mai toxice forme de radicalizare pe care le produce epoca rețelelor sociale: nevoia obsesivă de a găsi un dușman simplu pentru probleme infinit mai complicate.
Nu, faptul că un partid politic instrumentalizează un caz nu transformă automat jurnalistul într-o unealtă a acelui partid. După aceeași logică absurdă, orice anchetă care produce efecte politice ar trebui oprită pentru a nu deranja echilibrul electoral. Ar însemna sfârșitul presei de investigație și al oricărei forme autentice de control civic.
De fapt, adevărata dramă este alta.
Societatea românească pare să-și piardă tot mai mult capacitatea de a gândi în nuanțe. Suntem condamnați la un reflex aproape tribal: dacă cineva a făcut și bine, atunci nu mai poate fi criticat pentru răul făcut; dacă cineva a greșit într-o privință, atunci întreaga lui activitate trebuie anulată; dacă un om este atacat de adversarii mei politici, devine automat eroul meu.
Realitatea funcționează însă după alte reguli.
Un om poate face enorm de mult bine și, în același timp, poate încălca legea. Un activist poate avea metode discutabile și totuși să scoată la lumină adevăruri incomode. Un jurnalist poate greși uneori fără ca asta să anuleze importanța muncii sale. Lumea matură este construită din contradicții, nu din personaje perfecte.
Nu contest că Viorel Pașca a făcut bine multor oameni. Sunt convinsă că numeroși bătrâni sau bolnavi au primit, prin eforturile lui, îngrijiri pe care altfel nu le-ar fi avut niciodată. Acest lucru merită recunoscut.
Dar tocmai pentru că binele este prea important ca să fie relativizat, trebuie spus limpede: un lucru bun făcut ilegal încetează să mai fie un lucru bun în sensul deplin al cuvântului.
Nu pentru că intenția dispare, ci pentru că legea există tocmai pentru a proteja oamenii vulnerabili de arbitrariu. În momentul în care acceptăm ideea că scopul scuză mijloacele, deschidem poarta unei lumi în care fiecare își stabilește propriile reguli, iar controlul public devine inutil. Astăzi justificăm încălcarea legii pentru cineva pe care îl considerăm bine intenționat; mâine o vom justifica pentru cineva infinit mai periculos.
Compasiunea nu poate înlocui legalitatea. După cum nici legalitatea nu trebuie să ucidă compasiunea.
Dar poate cea mai mare eroare pe care o facem este aceea de a personaliza excesiv această tragedie.
Căutăm cu disperare un vinovat cu nume și prenume. Primarul. Directorul. Ministrul. Prefectul. DGASPC-ul. Inspectorul. Cineva care să poată fi arătat cu degetul, astfel încât să avem senzația că problema este rezolvată odată cu pedepsirea lui.
Numai că adevăratul vinovat este mult mai greu de condamnat.
Se numește statul român.
Nu un guvern anume. Nu un partid. Nu o administrație locală izolată. Ci un sistem construit, tolerat și perpetuat timp de decenii de aproape toate guvernările și de aproape toate instituțiile sale.
Un sistem care a subfinanțat constant asistența socială. Care a tratat îngrijirea bătrânilor și a persoanelor vulnerabile ca pe o anexă bugetară. Care a funcționat ani la rând cu personal insuficient, salarii mici, controale formale și responsabilități împărțite atât de bine încât, la final, nu mai răspunde nimeni.
În realitate, cazul Pașca nu este cauza eșecului sistemului. Este produsul lui.
Ani la rând, statul a împins spre organizații private cazuri pe care nu mai știa sau nu mai voia să le gestioneze. A transferat responsabilitatea fără să transfere și resursele necesare. A închis ochii atunci când nu avea alternative. A preferat să lase problemele să se acumuleze, în speranța că cineva, undeva, le va rezolva.
Așa s-a ajuns ca inițiative private, pornite poate din bună-credință, să devină depozitarele tuturor eșecurilor unui sistem public incapabil să-și îndeplinească propria misiune.
Numai că statul nu poate fi încătușat.
Nu poate fi arestat în integralitatea lui.
Și atunci ne mulțumim cu vinovați individuali, deși știm că, peste câteva luni, dacă arhitectura sistemului rămâne aceeași, tragedia se va repeta în alt județ și cu alte nume.
Între timp, dezbaterea publică se consumă aproape exclusiv în jurul taberelor. Unii îl transformă pe Viorel Pașca într-un sfânt, alții într-un monstru. Unii îi transformă pe jurnaliști în eroi absoluți, alții în dușmani publici. Aproape nimeni nu mai vorbește despre ceea ce ar trebui să ne preocupe cu adevărat.
România îmbătrânește accelerat. Numărul persoanelor dependente va crește de la un an la altul. Tot mai mulți bătrâni rămân singuri, cu copiii plecați în străinătate. Tot mai multe familii nu vor putea asigura îngrijirea permanentă a unui părinte bolnav.
Ce le oferim?
Câte locuri există în centre publice? Cât personal avem? Ce finanțare? Ce reformă? Ce strategie? Cum facem ca protecția socială să nu mai depindă de bunăvoința unor oameni providențiali sau de improvizații tolerate ani întregi? Cum construim un sistem care funcționează indiferent cine este ministru, director sau primar?
Acestea sunt întrebările esențiale.
Despre ele însă se vorbește prea puțin.
Este infinit mai simplu să urăști decât să gândești. Să alegi o tabără decât să accepți complexitatea. Să distribui o insultă decât să cauți o soluție. Iar rețelele sociale răsplătesc exact acest comportament: indignarea instantanee, verdictul rapid și certitudinea absolută.
Adevărata criză pe care o trăim nu este doar cea a asistenței sociale, este criza capacității noastre de a judeca lucid, iar o societate care își pierde discernământul riscă să repete aceleași tragedii la nesfârșit, schimbând doar numele victimelor și ale celor pe care îi urăște.
Sanda Vițelar