Mihai Teodor Naşca
Pe cei care locuiesc în mediul rural, cândva, nu era o ofensă să îi numeşti ţărani – ştim că îşi coordonau întreaga activitate după mediul înconjurător. Practic, toate activităţile zilnice erau în concordanţă cu mersul vremii, dar, mai ales, al vremurilor.
Fânul n-are sărbătoare! Dacă aţi trăit o vreme la ţară, ştiţi foarte bine că despre fân aşa se spunea. El trebuia cosit, întoarse brazdele, roscolit, strâns vândălag şi apoi pus în purculeţ, în funcţie de vreme şi nu după un program de lucru clar stabilit. De regulă, din brezde alegeam şi culegeam în mănunchi fire de săcărea sau chimion, pe care îl puneam la uscat să fie bun de ceai de stomac pe parcursul iernii şi al primăverii.
Cum se ridica un nor de ploaie, cum luai furca şi grebla şi erai pe fâneaţă să îl aduni. De ploua mai mult şi era fânul adunat în purculeţ, acesta era desfăcut să nu se ardă sau să se putrezească.
La fân, lucrai întotdeauna sub ameninţarea vremii, în special a ploii, iar tot timpul lucrai în călduri toride. De calitatea fânului era responsabilă furajarea animalelor pe timpul iernii, iar un bun gospodar se îngrijea de acest aspect, la fel ca de propria hrană. Mirosul fânului bine uscat este una din amintirile noastre plăcute.
Transportul fânului cu carul, cu ştraful la care se puneau rudiţele era şi el un aspect de iscusinţă. De câte ori nu am căzut de pe carul plin de fân când se opintea în toate ogăştiile prin care trecea carul sau căruţa! Acesta nu era manipulat când era mai uscat, pentru că se putea mărunţi sau fărâmiţa, ci se alegea un timp de rouă când se putea clădi fânul fără să fie distrus.
Să ştii să clădeşti fân era o iscusinţă, o măiestrie, pe care o dobândeai doar prin repetiţie şi experienţă. Una peste alta, fiecare activitate cere setul ei de reguli de cunoaştere care determină atitudini, valori dar mai ales deprinderi!
Zi răcoroasă să avem!
Citește și