Acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop
„Miaua”, femininul de la „miel”, este un cuvânt latin (agnella), pronunţat pe alocuri muiat, ca şi în italiană, adică „ña”, trecut la „mia” prin fonetism analogic. Din „mioară”, prin diminutivare, avem „mioriţă”, care nu mai are nevoie de nicio prezentare la români, fiindcă nu există decât „pe-un picior de plai,/ pe-o gură de rai”, adică numai la noi.
„Mioriţa a fost considerată cea mai frumoasă epopee pastorală din lume, o adevărată minune poetică” (Alecu Russo), o „inspiraţiune fără seamăn, acel suspin al brazilor şi al izvoarelor de pe Carpaţi” (Mihai Eminescu).
În „Muşatin şi codrul”, poetul tutelar „Vede târguri, vaduri, sate/ Pe câmpie presărate,/ Vede mândrele cetăţi/ Stăpânind pustietăţi,/ Vede turmele de oi/ Cu ciobanii dinapoi,/ Cu fluiere şi cimpoi,/ Iară hergheliile/ Petreceau câmpiile/ Şi s-aşterneau vântului/ Ca umbra pământului/ Şi de-a lungul râurilor/ S-aşterneau pustiurilor./ Iară şoimul tinerel/ Pe deasupra-i zboară el/ Şi din gură-i cuvânta:/ Să trăieşti, Măria-Ta!/ Câtă lume câtă zare/ De la Nistru pân-la mare:/ Fă-ţi odată ochii roată/ C-aceasta-i Moldova toată.”
„Mioriţa” nu este o lamentare şi nici o cedare laşă în faţa morţii, ci o înfrăţire prin moarte a omului cu natura. Înmormântarea din „Mioriţa” este, de fapt, o nuntire.
Datul oilor sau cincizecimea românilor (Quinquagesima Valachorum) era darea specifică a românilor din Ungaria şi însemna o oaie din cincizeci, cu miel şi cu mioară , date regelui în fiecare an. Românii erau cei mai mari crescători de oi şi producători de brânză şi caş.
Dacă adăugăm şi vinul, atunci ei se încadrează specificului popoarelor mediteraneene (italieni, spanioli, francezi, catalani, greci etc.). Cuvântul „păcurar” (cioban a pătruns masiv în Transilvania abia după unirea din 1918) vine tot din latineşte.
Turmele de mioare ne-au condus pe spaţii largi, în locurile de vărat şi de iernat, încât am putut păstra ţara şi duce mai departe. (sursa – facebook.com/ioanaurel.pop)
Citește și