Elena M. Cîmpan
Spaţiile de publicare, însemnând odinioară doar edituri, redacţii, tipografii, unde se prelucrau cărţi, reviste, opere, jurnale, articole, bat în retragere în faţa avalanşei de texte trimise în eter, acel eter pe care-l ocoleam cândva, spunând „dar cui te adresezi, cui trimiţi mai precis, doar aşa în eter”?
Şi eterul a ajuns la ordinea zilei, pentru că ce este altceva internetul, decât un spaţiu vast unde publicatul/ publicarea se întâmplă cu viteza dorită şi nimeni nu mai stă să cearnă sau să discearnă. E drept că „a publica” îl conţine şi pe acel „public”, intrinsec, ascuns în cuvânt, un receptor mai avizat sau mai puţin avizat, aşa cum răspund absolvenţii de liceu la competenţele de comunicare în limba română, mai ales la cerinţa cui i se adresează textul, valorificând stilurile funcţionale ale limbii.
Şi este de luat în seamă privirea mereu pe cele două feţe/ suprafeţe, public avizat sau neavizat. De fapt, când scriem o carte, n-avem de unde şti dacă printre cititori se vor găsi neapărat doar scriitori, critici literari, istorici literari, şi nu vor ajunge poeziile, prozele noastre în mâinile unor „degustători” neîntrecuţi în a decanta valoarea de nonvaloare, doar după criteriul hedonic, al plăcerii faţă de lectură, cu aceeaşi credibilitate ca a unui specialist, doar că aprecierile rămân la dimensiunea proprie, fără a fi asamblate într-un cod, taxologic.
A publica în eter sau în van e cam acelaşi lucru, adică în zadar. În concepţia unor filosofi antici (Aristotel, Platon), eterul ( sinonim, aer, văzduh, atmosferă, cer) ar fi al cincilea element din Univers, după foc, apă, aer, pământ, din care sunt alcătuite corpurile cereşti. Unele realităţi fac totuşi ca deşertăciunea (în accepţie eminesciană) să capete un rol pozitiv. În jurnalism, o transmisiune radio sau de televiziune se propagă prin unde şi ajunge în timp real, imediat, la cei ce aşteaptă.
Unele platforme sociale difuzează mesaje, sunt specializate în multe domenii. Podcasturile se bucură de urmăritori, sunt difuzate (nici nu mai contează în câte exemplare, de vreme ce o carte apare în cincizeci, o sută, două sute de exemplare, cât numără prietenii, neamurile şi invitaţii de la o lansare) şi comentate de public. În vremea din urmă, au apărut persoane pe facebook, unele cu chip real, altele cu ajutor din partea inteligenţei artificiale, cu chip mai frumos şi mai luminos, care-şi spun, îşi scriu la profil „creator de conţinut”.
Mare mai e grădina… internetului şi plină de „creatori”. În faţa lor, creatorii de poezie, de roman, de eseu, de artă, de muzică, pălesc încet şi se retrag prin biblioteci, pe rafturi primitoare, îngăduitoare şi iertătoare. Cu sensul de a difuza, întâlnim publicări la tot pasul, în telefon, în staţii, pe toţi pereţii, la propriu, la figurat, în parcuri, pe ziduri.
Setea de a publica este de neoprit, de nestăvilit, o lume atât de dornică de a publica se grăbeşte să transmită orice, oricum, oricui, cu teama patologică de a nu se sfârşi zilele, zilele publicării, şi a rămâne cu idei nespuse, nelansate în aer, ca nişte baloane vesele în ziua absolvirii, colorând cerul cu multe vise. Poate că refuzurile şi alte piedici îi fac pe unii să publice de îndată ce au prilejul, pe negândite, oriunde se face un spaţiu, aruncând propriu-zis textul/ mesajul în aer.
Autorul vestitului „Harry Potter”, J.K. Rowling a reuşit să publice cu greu primul volum, după ce multe edituri i-au întors spatele. Faptul acesta nu l-a oprit pe autor din drumul spre succes editorial.
Printre „motivele” editurilor de la noi: „nu avem timp, suntem suprasolicitaţi”, de parcă cititorii ar aştepta la uşă, în măsura în care procentul în statistici arată altceva, „planul editorial pe anul acesta e finalizat şi nu mai suportă modificări”, după care tot anul numai modificări apar, „la noi se aşteaptă cu anii, mai bine căutaţi altă editură”, o formă elegantă de a te pasa la vecini, care nici ei nu sunt prea departe de un „profil” ce se standardizează parcă pe zi ce trece.
Un argument a apărut recent pe piaţă, şi anume amânarea pe motiv că trebuie să se verifice, cu un program, desigur, dacă textul nu e rezultatul colaborării cu inteligenţa artificială. În condiţiile acestea, de aşteptare, de refuz, de amânare, şi în dorinţa nestăvilită de a publica, au apărut oferte ne neneglijat, cum ar fi „ai scris o carte, te ajutăm să o publici”, să o distribui, să fii cunoscut. Cum s-ar spune, nu mai merge scriitorul la editură, că vine editura la scriitor. Nu e bine?! Numai cine nu vrea nu publică.
(sursa – Răsunetul cultural, nr.7, iulie 2026 – revista Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, sub egida Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj; redactor-şef: Olimpiu Nuşfelean)
Citește și