Curtea de Apel Bucureşti: strada Mircea Vulcănescu îşi păstrează denumirea
Curtea de Apel Bucureşti a respins, la 2 iulie a.c., cererea formulată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, prin care se solicita schimbarea denumirii străzii Mircea Vulcănescu din Capitală. Decizia, rămasă definitivă, menţine actuala denumire a străzii şi readuce în atenţia opiniei publice una dintre cele mai sensibile dezbateri privind memoria istorică din România.
Procesul a avut ca obiect aplicarea legislaţiei referitoare la persoanele condamnate pentru crime de război şi la modul în care memoria acestora poate fi reflectată în spaţiul public. În primă instanţă, Tribunalul Bucureşti admisese acţiunea şi dispusese schimbarea denumirii străzii. În recurs, însă, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea, astfel încât strada îşi păstrează, în prezent, numele.
Mircea Vulcănescu (1904-1952) a fost economist, filosof, sociolog şi profesor, reprezentant al remarcabilei generaţii intelectuale interbelice. A studiat dreptul şi filosofia, a colaborat cu şcoala sociologică întemeiată de Dimitrie Gusti şi s-a afirmat prin contribuţii importante în domeniile filosofiei, economiei şi sociologiei. Scrierile sale continuă să fie publicate şi analizate în mediul universitar.
În perioada 1941–1944 a ocupat funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor în guvernul condus de Ion Antonescu. După război, a fost judecat de Tribunalul Poporului şi condamnat în cadrul proceselor intentate foştilor demnitari ai regimului antonescian.
Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alţi 12 deţinuţi din celula sa, in hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavând paturi sau scaune pe care să şadă.
Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după câteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborât, salvându-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani.
Moartea sa a făcut ca Mircea Vulcănescu să devină, pentru mulţi români, unul dintre simbolurile represiunii comuniste îndreptate împotriva elitelor intelectuale. Potrivit mărturiilor foştilor deţinuţi politici, ultimele sale cuvinte au fost: „Să nu ne răzbunaţi!” – un îndemn la iertare, care a rămas asociat memoriei sale şi este adesea invocat ca testamentul său moral.
Cazul Mircea Vulcănescu depăşeşte însă simpla problemă a unei denumiri de stradă: pe de o parte, Institutul „Elie Wiesel” consideră că funcţia deţinută în guvernul Antonescu şi condamnarea pronunţată după război sunt incompatibile cu păstrarea numelui său în spaţiul public.
Pe de altă parte, numeroşi istorici, cercetători, oameni de cultură şi susţinători ai memoriei sale apreciază că personalitatea şi opera sa trebuie evaluate în contextul epocii şi susţin că activitatea sa intelectuală şi împrejurările condamnării justifică o abordare mai nuanţată.
După publicarea motivării, argumentele instanţei vor contribui, fără îndoială, la o mai bună înţelegere a acestei speţe, aflate la confluenţa dintre drept, istorie şi memoria colectivă.
De remarcat este faptul că instanţa a sesizat Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate privind dispoziţii din OUG nr. 31/2002, actul normativ aflat în centrul litigiului. Astfel, cazul a readus în atenţie tensiunea dintre interpretările istorice şi cadrul juridic privind memoria publică, în special aplicarea prevederilor din Ordonanţa menţionată, care interzice promovarea în spaţiul public a persoanelor condamnate pentru fapte grave comise în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Prin sesizarea CCR, instanţa de apel a indicat, de fapt, că există o posibilă problemă de constituţionalitate a unor dispoziţii aplicabile în cauză.
„Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură…” 28 octombrie 1952, seara, infirmeria de la Aiud
Frig, mizerie, sărăcie, lipsă totală de medicamente. Într-unul dintre paturile de fier, Mircea Vulcănescu îşi trăieşte ultimele ore de agonie. Lumina serii pătrunde slab printre gratii. Alături, doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu, stau de vorbă cu voce joasă. Mircea nu aude ce vorbesc cei doi, dar se ridică şi cu ultimele puteri, le vorbeşte despre viaţă şi despre moarte.
El, bărbatul puternic, care alesese să salveze viaţa unui tânăr, cu preţul plămânilor lui şi care rostise cuvintele testamentare „Să nu ne răzbunaţi!” se lăsa acum, în pragul morţii, pradă deznădejdii… Cuvintele lui, neînregistrate decât de memoria unui om distrus şi el de suferinţă, au ajuns până la noi în această formă.
„Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei.
Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă”, a şoptit Mircea Vulcănescu, sleit de putere. Apoi a găsit forţa de a continua, simţindu-şi sfârşitul aproape.
„Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul.
Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc”.
Apoi, după acest discurs atât de lucid şi atât de amar, ţinut cu ochii în gol, s-a întors spre cei doi colegi de suferinţă şi le-a spus: „Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă.
Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Poate că fetele mele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole.
Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite”.
Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stinge, durerile încep să dispară. Mircea nu leşină, rămâne tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. Prin minte încep să i se perinde întâmplări din ultimele zile, care se amestecă tot mai mult cu cele din cealaltă viaţă a lui, pentru totdeauna pierdută. Privirea unui deţinut, ieri, când fusese pus să spele coridoarele, iar carnea îi ardea de febră. Ieri să fi fost?!
Sau azi?! Omul se uitase la el cu ochi goi, nevenindu-i să creadă că are curajul să-l privească. Parcă-şi amintea cum îi şoptise: „Mergeţi la muncă!” şi mirosul de terebentină cu care freca pe jos şi care i se insinua în nări, până în adâncul plămânilor, acolo unde moartea se cuibărise de mult… Îşi aminteşte… Chipul soţiei, fotoliul din camera lui, pagini, pagini întregi cu litere negre de cerneală care se învălmăşesc, o zi însorită pe-o stradă din Italia…
Durerile apar din nou. Lumina se stinge încet şi aerul devine tot mai chinuitor. Fiecare respiraţie e tot mai dureroasă. Vede ca prin ceaţă cum se apropie cineva să-l bărbierească. Simte metalul rece pe faţă, dar îi e prea mult şi prea greu (…). Zahiernic, coleg de suferinţă, e lângă el. Îi roagă în şoaptă să-l lase aşa, nebărbierit pe-o parte. E prea obosit… Mâine, când o să răsară iar soarele, o să se bărbierească singur… Între timp, durerile au încetat de tot. A rămas doar oboseala… Undeva, departe, se ivesc lumini. În infirmerie, nimeni n-are nicio lumânare.
…Trupul lui Mircea Vulcănescu a fost îngropat în Râpa Robilor, fără cruce şi fără să i se ştie exact locul mormântului.
(Sursa şi text integral: http://www.marturisitorii.ro/2016/10/28/ultima-noapte-pe-pamant-a-lui-mircea-vulcanescu…)
„Mircea Vulcănescu este o personalitate marcantă a culturii româneşti din secolul al XX-lea!”
Acad. prof. univ.dr. Ioan Aurel Pop
Aud cu mare bucurie că o instanţă din România i-a dat câştig de cauză lui Mircea Vulcănescu, chemat la bară, deşi acesta nu a avut posibilitatea să se apere. Marele intelectual a fost ucis de comunişti, în închisoarea de la Aiud, la 48 de ani, în 1952. Să vedem în ce împrejurări a ajuns Mircea Vulcănescu să fie acuzat din nou acum după aproape trei sferturi de secol.
[…] „Deciziunile” din anii 1946 şi 1948 ale Curţii de Apel Bucureşti şi, respectiv, ale Înaltei Curţi de Casaţie, prin care Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniţă grea, au fost luate în baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război.
Procesul a fost unul colectiv şi s-a desfăşurat în temeiul „justiţiei populare” de inspiraţie stalinistă. Totul a decurs în condiţiile aservirii complete a aparatului de justiţie faţă de ocupantul sovietic şi în prezenţa trupelor sovietice. În acei ani, toţi intelectualii români care avuseseră poziţii în aparatul de stat din perioada interbelică şi din anii războiului mondial erau declaraţi „burghezi”, „fascişti”, „hitlerişti”, „duşmani ai poporului”, „duşmani ai URSS” etc.
Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism“, de permiterea intrării armatelor germane în ţară, de declararea şi continuarea războiului contra URSS. Or, în niciuna dintre aceste situaţii (devenite capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori responsabilitate. Prin urmare, condamnările pronunţate atunci, sub un regim sovietic, de „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule şi neavenite (anulate) şi procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a fiecărui dosar în parte. […]
Să ne bucurăm că măcar o instanţă românească, după atâţia ani, i-a făcut un pic de dreptate! Spun „un pic”, fiindcă profesorii unei şcoli din Bucureşti, speriaţi de ameninţările din spaţiul public şi temători să nu fie acuzaţi şi ei de antisemitism, au renunţat, nu de mult, la onoarea ca instituţia lor să se cheme „Mircea Vulcănescu”. Noroc că bustul lui Mircea Vulcănescu de lângă Biserica Sf. Ştefan din Bucureşti mai există încă! Câtă tristeţe să trebuiască să ne bucurăm de permisiunea de a fi drepţi!
(Sursa şi text integral – gazetadecluj.ro/dreptatea-lui-mircea-vulcanescu/)
Citește și