Adrian Armand Giurgea
Târgu Mureş – trec anii şi se alege praful… Au fost douăzeci de ani. Apoi au mai fost şase. Iar înaintea lor au fost alţi ani ai democraţiei pe care nu îi mai pune nimeni în calcul. Aceleaşi partide. Aproape aceiaşi oameni. Oricum, găşti transpartinice, fără scrupule şi pregătite permanent să vândă iluzii.
Sau conflicte. Din care să poată merge mai departe. La Târgu Mureş. Şi tot ce s-a făcut a fost din inerţie. Inerţia găştilor şi a lucrurilor puse pe roate de alţii. Pe care ei doar le-au spoit odată cu trecerea vremii. Şi am ajuns astăzi. Când toţi sunt nemulţumiţi. Când toţi dau vina pe fiecare pentru că, în fond, nu s-a făcut nimic notabil. Dar nimeni nu şi-o asumă. Fără poduri noi peste Mureş. Fără parcări.
Cu drumuri puşcate. Fără centuri. Cu un centru care în loc să te cheme, te alungă. Şi toţi s-ar lăuda, dar nu au cu ce. Pentru că n-au avut decât visul propriilor deveniri. Al chivernisirii personale. Oraşul a fost mereu în plan secund. Sau „locul de muncă”. Niciodată nu a fost oraşul în primul rând. Niciodată nu a fost un plan adevărat de dezvoltare. Pentru că toţi s-au gândit cât de frumos ar fi să aibă o statuie precum Dandea sau Bernády. Dar nici unul nu a înţeles că celor doi li s-au ridicat statui în posteritate.
Pentru că au pus oraşul pe primul loc. Şi comunitatea. Dar cei din ultimii 30 de ani nu par a o face. Am spus, oraşul nu e pe primul loc. Şi nici nu a fost. Şi nici comunitatea. Pentru că, dacă ar fi fost altfel, astăzi târgumureşenii ar fi fost cu adevărat mândri. Însă eu îi simt blazaţi. Şi neputincioşi. Pentru că, la un moment dat, fie că vorbim de români, de unguri sau de romi, toţi au sperat şi au crezut. Unii au aşteptat locuri de muncă. Alţii drumuri mai bune.
Alţii motive să se întoarcă acasă. Dar, indiferent de cine a dat majorităţile în Consiliul Local sau cine a dat „liderul suprem”, oamenii au înţeles că Târgu Mureş a intrat în zodia neputinţei. Mai corect spus, sub blestemul neputinţei. Pentru că, în jur, totul se dezvoltă. Pentru că orăşele mai mici au prins pur şi simplu aripi şi atrag ca un magnet investitorii şi locuitorii. La noi, praful se aşterne peste oraşul de odinioară al trandafirilor. Lumea blazată tace sau aşteaptă.
Nu ştie de ce şi nici pe cine. Încă vrea parcări, drumuri şi poduri peste Mureş. Azi. Iar ele întârzie să apară. Poate mâine. Sau poimâine. După ce se vor fi săturat unii şi alţii de cât şi-au pregătit viitorul… Însă mâine s-ar putea să nu mai fie necesare. Nici poduri, nici drumuri, nici parcări. Căci trendul european este de a elimina treptat maşinile şi a transforma asfaltul şi „pişcoturile” în spaţii verzi.
Şi, de ce nu, săturaţi de Târgu Mureş şi de „Zona Metropolitană” a acestuia, locuitorii din Unirii ar putea cere să se autogospodărească, sătui de anii de aşteptare în care li s-a tot promis. Cu Primăria la Uzina Foto, cu propriile aspiraţii de dezvoltare pe verticală. Cu zgârie nori care să le facă în ciudă tuturor zgârie-brânză care ar fi aşteptat la rândul lor să ajungă la caşcaval… Asta poate nu se va întâmpla. Nu prea curând. Zgârie-norii mai pot să aştepte, dar când alţii vor avea maşini zburătoare, oare pe noi, aici, în Târg, ne va mai mulţumi un pod şi covoare de bitum şi asfalt?!
Întreb asta pentru un prieten care urmează să se nască. Şi care, sunt absolut sigur, are alte aşteptări de la voi, târgumureşenii, aşa cum voi aţi avut alte aşteptări de la cei pe care i-aţi votat. Dar v-aţi plictisit, se pare, şi astăzi acceptaţi orice. Tocmai de aceea cred că, privind peste Mureş ar trebui să vă treziţi şi să vă amintiţi că, undeva în negura vremurilor aici pe unde stăm era o mare. Da, ştiu, nu aveţi cum să vă amintiţi de ea. Nu o puteţi localiza şi nici imagina. Ei bine, aşa va fi şi cu podul, şi cu drumurile şi cu voi înşivă peste ani.
Pentru a nu fi aşa ar trebui să proiectaţi viitorul cel puţin cum au făcut-o Dandea sau Bernády. Altfel, rămânem simpli trecători prin acest târg, şi vom putea fi acuzaţi că nici măcar nu am şters praful în urma noastră. Iar trandafirii de odinioară nu vor vorbi despre cum a fost. Însă noi am putea să ne gândim din timp cum vrem să fie. Putem cere răspicat sau în şoaptă. Dar, dacă nu o cerem, vor veni alţii care vor da vina pe cei de ieri sau pe cei de azi, aşa, de ochii lumii, vor încasa de la toţi şi vor pleca ulterior fără vreo asumare, înjurând că n-au avut noroc sau bucuroşi că şi lor le-a ieşit pasienţa…
Ce limbă s-o mai vorbi pe atunci? Absolut sigur nu va conta dacă astăzi nu va fi pus oraşul pe primul loc şi lângă el comunitatea! Pentru că, oricum, spiritul civic şi patriotismul local s-au dus pe copcă deja. Iar pentru redeşteptarea lor nu e nevoie de lozinci seci sau pline de miere, ci de fapte care să îl facă pe fiecare să se simtă mândru. De el şi de comunitatea căreia îi aparţine.
Dar poţi oare fi mândru azi? Vă dau un exemplu şi apoi tac: cartierul Tudor Vladimirescu, zona Diamant, băncuţe cu suport din beton pe care în suporţi metalici ar trebui să fie prinse zonele de şezut. Din lemn. Nici istoria nu a consemnat când le-a distrus vremea sau vremurile, dar nici pe cei care administrează oraşul nu i-a interesat. Şi nu-i interesează. Asta înseamnă să ai ADP ADC sau ACC…
Dai bani pentru că trebuie să te faci că faci şi să ai cui. Pentru orice. Aşa va fi şi cu materialul acesta: va fi pus în cui pentru arătat cu degetul: el este duşmanul nostru! Iar oraşul rămâne pe mai departe fără perspectivă, fără direcţie, fără poduri, fără parcări şi fără ocolitoare… Dar ei n-au vreo vină. Poate eu…
Citește și