Explicație foto: 5 iunie 1937: Lucian Blaga rosteşte, în prezenţa regelui Carol al II-lea, discursul de recepţie la Academia Română intitulat „Elogiul satului românesc”.
Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre satul românesc. N-aş putea rosti cuvântul că aş fi făcut vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu stricte intenţii monografice cu privire la satul românesc. Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie.
Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de douăzeci şi atâţia ani le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul.
… Voi vorbi, prin urmare, despre satul românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe din afară un fenomen. Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcând oarecum parte din fenomen. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă pentru această afirmaţie!).
Copilăria şi satul se întregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câştig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul, la rândul lui, îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului.
Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decât în lumea satului, şi există, de altă parte, aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, care nu pot fi sezisate decât în copilărie.
(…) Pentru a-ţi tăia drum spre plenitudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zarişte integrală, are nevoie de această sensibilitate, pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este.
Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie şi firească, în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişurile de paie şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer. Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor.
Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregii vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit (…).
(…) A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie. Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeaşi vârsta; stăm în cerc, calmi, în mijlocul uliţei, pe înserate.
Nu mai ştiu în ce legătură s-a întâmplat ca unul să arunce întrebarea: „Cum o fi când eşti mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntârziat, ca iluminat :
„Mort trebuie să fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi, bunăoară, stăm aici în cerc şi vorbim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu niciun detaliu imaginar. Mi-aduc desăvârşit de bine aminte şi de fiorul încercat în faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur ce-l încerci în copilărie, ca şi mai târziu, când calci prin preajma ultimului hotar.
Îmi amintesc foarte bine cum ieşeam câteodată seara în ogradă. În beznă zăream dintr-o dată Calea Laptelui şi stelele, ca ciorchinii grei şi mari, coborâte până aproape de acoperişurile de paie. Priveliştea era copleşitoare; sub impresia ei trăiam în credinţa că, într-adevăr, noaptea stelele coboară până aproape în sat, participând într-un fel la viaţa oamenilor şi ascultându-le răsuflarea în somn.
Iată experienţe vii, care leagă cerul de pământ, care fac o punte între viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după o logică primară, căreia anevoie i te poţi sustrage şi care mi se pare cu neputinţă în altă parte, decât în mediul înţeles şi trăit ca o „lume”, a satului.
Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum, optic, fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită.
Omul satului, întrucât izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi – pentru acest întreg; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta.
(…) Despre satul românesc (cunosc mai ales satele ardeleneşti) se poate în genere afirma, fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează, ca structură spirituală, aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim. Îmi pot foarte bine închipui că, până mai acum vreo sută şi ceva de ani, satele româneşti să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate vârstele ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar pentru copii.
Desigur că, pe urma contactului diformant, direct şi indirect, cu civilizaţia timpului, satul românesc s-a depărtat şi el, câteodată chiar destul de penibil, de definiţia a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin adevărat însă că în toate ţinuturile româneşti mai poţi să găseşti şi astăzi sate care amintesc ca structură sufletească „satul-idee”. „Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul lumii” şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit.
(…) Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de epitetul autenticităţii. Mai precis, între nenumăratele sate româneşti găsim atâtea şi atâtea aşezări care realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos.
Fiecare sat îşi are sub acest unghi mândria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rânduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cântec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa (…). Fiecare sat care se respectă ca atare există pentru sine în centrul unei lumi şi are frumoasa mândrie de a fi puţin mai altfel decât toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămână el însuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar câtuşi de puţin afişată ca atare, între sat şi sat.
(…) Satul, situat în inima unei lumi, îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pământul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate, acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. (…).
Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti. Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice (…).
(Sursa şi text integral – volumul Izvoade – eseuri, conferinţe, articole, Editura Minerva, Bucureşti, 1972)
***
Ion Horea (1929-2019)
De-o dragoste…
Pe unde mi-am lăsat părinţii, mai vino, gândule, şi du-mă,
ca o grădină neculeasă mi-e sufletul bătut de brumă
şi parcă-aş fi pe altă lume-n această linişte lacustră
din care tot mai multe umbre în tânguirea lor mă mustră.
Şi timpul cade peste dealuri şi umerii mi se-ncovoiae
şi nu mai văd, câtu-i hotarul, nebântuită nicio foaie.
De-o dragoste mai latră câinii-n pământul meu, cu-nfiorare,
şi gardurile-s tot mai rupte şi păsările tot mai rare.
(Din volumul Măslinul lui Platon, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976)
Eugeniu Nistor
Simplă scrisoare
În memoria bunicii mele, Fira
Să ştii, bunico, îmi e dor de voi,
prin amintire trec ca printr-o apă
şi-n ochii mei nisipul nopţii sapă
golfuri de aur îngerilor goi.
Mi-e dor de coase fluierând prin iarbă,
n-am mai văzut cosind de-un veac ţăranii,
de vorba dusă-n vânt a lelii Anii
şi de pădurea cu mesteceni, albă…
Secunde mor la margine de oră,
cei risipiţi prin lume sunt străini,
la secerat rămân tot mai puţini
şi secolul atomic ne devoră.
Să ştii, bunico, aş dori să vin
să mai alerg alăturea cu zorii,
dar mă lovesc cu-aripile cocorii
şi zborul lor prin sânge-i tot mai lin.
De-o vreme-ncoace-un fel de bâlci visez,
parc-aş trăi romanul „Moromeţii”
într-o mai nouă ipostază-a vieţii
când satele-s prădate de zăpezi…
Altfel, prin apa verde care doare
mor în amurguri stranii căprioare,
ţăranii trec cu ploile pe faţă
pierind sub pleoapa veacului, în ceaţă.
(din volumul Glose – Din râul fără sfârşit, Antologie de autor (1974-2014)
Ioan Găbudean
Cu tata
Vara la Cipău, cu tata, pe malul lacului pescuiam crapi argintii. Într-o parte
a bărcii umplută cu apă îi aruncam ca într-un lighean somnolent, trestiile se legănau ca nişte gimnaste, vulpile viclene mişunau pe lângă noi, umbrele sălciilor pletoase se împotmoleau în apa vâscoasă, scoteam, odată cu crapii, speranţa, vizavi cimitirul tăcea cu toţi morţii.
Câte un crap sărea înapoi în apă, ne părea rău după el. „Cine are noroc scapă şi din război” spunea tata; mai stăteam să auzim raţele sălbatice şi ne întorceam acasă victorioşi, mai norocoşi şi mai fericiţi decât zeii.
Peste tăul vechi /raţele sălbatice –/ un ultim ocol.
(Din volumul Efigii lirice – De la Nistru pân’ la Tisa, Antologie de Eugeniu Nistor, Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2009)
Mugurel Puşcaş
Uliţa copilăriei
Pe uliţa copilăriei
Mai vreau odată să revin,
Îmi este greu, trecut-a timpul,
E totul altfel şi străin.
Pe uliţa copilăriei
Trec care molcom, în amurg
Se-ndreaptă osteniţi spre case
Ţărani cu chip de Demiurg.
Pe uliţa copilăriei
Se hârjonesc prunci pe-nserat,
Bătrâni cu pletele cărunte
Stau pe la porţi la mare sfat.
Pe uliţa copilăriei
Se-aud tălăngi cu sunet lin,
De la păscut coboară vite,
Cu dangăt blând şi uger plin.
Pe uliţa copilăriei,
Rai colbuit de haz şi joc,
Păşeam gătiţi în straie simple
Ce miroseau a busuioc.
Pe uliţa copilăriei
Aşteaptă bunii mei în prag,
Să reînvie rostul vieţii
Cum fost-a-n vremi pe ăst meleag.
Pe uliţa copilăriei
Clepsidra s-a oprit în loc,
Cu paşi micuţi şi dor în suflet
Voi reveni la alt soroc.
(din viitorul volum, „Anticariatul inimii” )
Preot Dan Căciulă
Parohia Ortodoxă Dileu Vechi (cu filia Vaideiu)
Povestea nucului
În curtea vechii biserici din Vaideiu, trăia un nuc bătrân. Era atât de bătrân, încât nimeni nu mai ştia cine îl sădise. Poate un gospodar venit de la război, poate un copil care visase să lase ceva în urmă. Doar Dumnezeu şi pământul mai păstrau taina.
Ani la rând, nucul fusese umbră pentru cei obosiţi, adăpost pentru păsări şi martor tăcut al Sfintelor Liturghii, botezurilor, cununiilor şi despărţirilor. Îşi întinsese crengile peste curtea bisericii ca nişte braţe binecuvântate, iar în fiecare toamnă îşi dăruia rodul cu o generozitate pe care numai copacii o cunosc.
În acel an însă, ramurile îi erau mai încărcate ca niciodată. Nucile atârnau grele, ca nişte gânduri adunate într-o viaţă întreagă.
Într-o după-amiază de vară târzie, cerul s-a întunecat pe neaşteptate. Vântul a început să şuiere printre cruci, iar clopotniţa a răsunat sub puterea vijeliei. Fulgerele spintecau norii, iar ploaia lovea pământul cu o putere nemaiîntâlnită.
Nucul a rezistat cât a putut. Şi-a înfipt rădăcinile adânc în pământ, a înfruntat vântul, a ţinut piept furtunii aşa cum făcuse o viaţă întreagă. Dar povara roadelor şi anii grei şi-au spus cuvântul.
S-a auzit un trosnet adânc, ca un suspin al pământului.
Trunchiul s-a frânt, iar bătrânul nuc s-a prăbuşit încet, cu demnitate, peste iarba udă a curţii bisericii.
După furtună s-a aşternut o linişte pe care numai ploaia o mai tulbura. Oamenii au venit şi au privit cu tristeţe copacul care le fusese tovarăş atâta amar de vreme. Parcă dispăruse o parte din sufletul satului.
Dar natura ştie să scrie finaluri care sunt, de fapt, începuturi.
La doar câţiva paşi de trunchiul căzut, ascuns între firele de iarbă, un pui de nuc îşi făcea loc spre lumină. Firav şi sfios, îşi deschidea primele frunzuliţe verzi, încă tremurânde după ploaie. Nimeni nu-l observase până atunci.
Parcă bătrânul nuc îşi lăsase acolo moştenirea.
Micul vlăstar privea spre cerul care începea să se însenineze. Nu ştia nimic despre anii ce aveau să vină, despre ierni, secete sau furtuni. Dar purta în el aceeaşi putere tăcută care odinioară ridicase uriaşul de lângă biserică.
Soarele a ieşit dintre nori şi a lăsat o rază să cadă chiar peste cele câteva frunzuliţe fragede.
Iar dacă bătrânul nuc îşi încheiase rostul, puiul de nuc îl începea pe al său.
Fiindcă adevărata putere a unui copac nu stă în cât de înalt ajunge, ci în ceea ce lasă să crească după el.
Mihai Teodor Naşca
Vara cu parfum de fân
Vă mai aduceţi aminte de mirosul ierbii pline de flori de câmp? Copii fiind, odată cu vacanţa venea şi libertatea de a fi noi cu noi şi timpul nostru, fără program, fără ceas, fără restricţii. Nici nu veneam la amiază, atâtea aveam de explorat, de căutat. Prima coasă venea cu adunatul săcărelei a chimionului din brezde cosite. Nu creştea oriunde, dar ceaiul din seminţe de chimion ne ajuta să avem o digestie bună, plus că, de multe ori, vinerea, în zi de post, mâncam dimineaţa ceai cu pită şi dulceaţă sau silvoiz.
Ne aruncam în câmpurile cu flori, simţeam parfumul fiecărei flori şi priveam cerul. Şi Doamne câte promisiuni păreau realizabile atunci. Lumea era a noastră şi nimic nu ne putea întuneca gândurile. În luna iulie se coceau merele de vară, corcoduşele, zmeura şi toate parcă abundau şi erau destule pentru toţi, ba mai şi rămâneau de dat.
Cu câtă emoţie urcam în carul încărcat cu fân, pe nişte călduri care nu aveau niciun cod, iar la fiecare groapă din drum ne vedeam trântiţi la pământ şi totuşi, părinţii şi bunicii nu vedeau un rău aşa mare în faptele noastre de vitejie. Cu fiecare pală de nor se da adunarea şi fie eram la sapă sau în altă parte fugeam repede la tarlaua cu fân să nu ni-l prindă ploaia pe jos. Nici drumul nu ni se părea lung, chiar dacă soarele te năucea la propriu…
Pagină realizată de Ileana Sandu
Citește și