Acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop
Aflu cu bucurie că Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca „îşi îmbogăţeşte patrimoniul prin edificarea primei case evreieşti” – cum spune comunicatul oficial – care va face parte din colecţia Parcului Etnografic Naţional „Romulus Vuia”. Casa provine de la Cămârzana, din Țara Oaşului (judeţul Satu-Mare) şi reprezintă o mostră originară de arhitectură specifică, aproape nereprezentată până acum în respectivul muzeu.
Nu este uşor să strămuţi o casă şi încă la distanţă aşa de mare. Un artist numit Florin Adrian Marc asigură activităţi de proiectare, execuţie şi conservare, ajutat de o echipă de specialişti şi de meşteri locali pricepuţi în astfel de operaţiuni. Ce mai aflăm? Multe detalii.
Proiectul a fost iniţiat de Muzeul Etnografic al Transilvaniei la propunerea artistului israelian de origine română Belu Simion Făinaru, cu sprijinul Asociaţiei „Simion Bărnuţiu” din Cluj-Napoca, condusă de un brav om de afaceri, Adrian Crivii, mare iubitor de cultură şi implicat major în sprijinirea culturii.
Ansamblul va fi completat de o instalaţie artistică realizată de artistul Belu Simion Făinaru, dedicată comemorării evreilor deportaţi de autorităţile ungare şi din nordul Transilvaniei şi exterminaţi în lagărul de concentrare şi exterminare de la Auschwitz. În acest fel, proiectul îmbină recuperarea patrimoniului construit cu dimensiunea memorială şi educativă a istoriei comunităţilor evreieşti din Transilvania.
Transferul construcţiei în Parcul Etnografic Naţional „Romulus Vuia”, secţia în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, a fost realizat cu sprijinul Muzeului Judeţean Satu Mare şi cu susţinerea Academiei Române, a Reţelei Naţionale a Muzeelor din România, a Comunităţii Evreilor din Cluj-Napoca – Cultul Mozaic, precum şi a numeroase personalităţi şi organizaţii din domeniul cultural.
Este frumos şi bine că este aşa. Muzeul Etnografic din Cluj-Napoca este „al Transilvaniei”, iar Transilvania aparţine tuturor locuitorilor săi. Unii dintre aceşti locuitori – şi, de la un timp, nu puţini – au fost evrei, trăind preponderent în oraşe. Dar au fost şi evrei locuitori în sate şi, lucru mai rar, evrei-ţărani.
În Maramureş şi în zona Sătmarului au fost familii de evrei cultivatori de pământ şi crescători de animale. S-au adunat multe mărturii în acest sens, pe care le cuprind arhivele, bibliotecile şi muzeele. Eu am o astfel de mărturie orală, primită demult de la maestrul Harry Maiorovici, născut la Sighetu Marmaţiei în 1918 şi stins la Cluj-Napoca în anul 2000. El, care mersese pe jos la Viena ca să studieze muzica, care fusese trimis în lagăr, de unde se întorsese la 1945, el, care devenise unul dintre cei mai mari compozitori de muzică de filme din România.
Harry Maiorovici şi-a trăit „istoria” în România şi mi-a povestit cum evreii şi românii din Sighet erau în copilăria lui împreună, trăiau şi munceau împreună şi s-au apărat împreună de extremismul legionarilor, cu ajutorul deputatul ţărănist Ilie Lazăr. Acesta, împreună cu ţăranii români, i-au numit pe evrei „fraţii noştri” şi nu au lăsat să fie daţi „pe mâna proştilor”, oprind mişcarea antisemită. Iar de la Gheza Vida – artistul român de excepţie, cu nume maghiar, în spatele căruia stă o stupefiantă poveste – ştiu despre masacrul de la Moisei, satul erou, ai cărui locuitori au fost decimaţi de fasciştii maghiari.
Masacrul de la Moisei a fost făcut la data de 14 octombrie 1944 de către unităţi militare maghiare aflate în retragere din Transilvania de Nord, pe Valea Izei, în două case de lemn aflate la ieşirea din comună. Au fost ucişi 29 de români şi 3 evrei. Atunci, conducătorii satului au fost chemaţi şi li s-a ordonat să-i predea pe evreii de-acolo. S-a întrunit Sfatul bătrânilor şi aceştia au decis că nu-i predau pe cei câţiva evrei, consătenii lor.
La întrebarea de ce nu-i predau, fiindcă evreii erau „inamicii numelui de creştin” şi „vânzătorii Mântuitorului”, cel mai bătrân a spus (în grai popular românesc, transpus aici literar): „Sunt evrei, dar sunt ai noştri şi nu vi-i dăm!”. Impresionat de acest crud episod, artistul Gheza Vida a făcut ansamblul sculptural „Sfatul bătrânilor”. Cu asemenea momente de viaţă, este nefiresc să nu ai în Muzeul Etnografic al Transilvaniei mărturia trecerii prin această provincie românească şi a evreilor.
Evreii au vieţuit, adesea au doar supravieţuit, dar au şi convieţuit cu românii, maghiarii, saşii, ucrainenii, romii şi alţii de pe teritoriul României. Românii şi maghiarii i-au discriminat de multe ori, i-au umilit pe evrei şi au ajuns cu ei până la Holocaust. Nu există scuză pentru aşa ceva, dar viaţa a mers de multe ori înainte şi în bună înţelegere. Dacă nu ar fi fost bine, dacă nu ar fi fost de trăit aici, nu veneau evreii să se aşeze printre înaintaşii noştri, ci se duceau spre alte zări. Casa evreiască din Cămârzana reflectă o lume care nu mai este. Dar este o lume care a fost vie.
Când se vorbeşte la noi despre evrei, de regulă se vorbeşte despre discriminări, despre Holocaust, despre antisemitism. Muzeul Etnografic al Transilvaniei, prin secţia sa în aer liber din Hoia, ne invită să vorbim şi despre altceva, anume despre convieţuire. Uităm adesea că, atunci când nu s-au amestecat politicienii ca să ne decidă din afară soarta, nu a fost tocmai rău traiul nostru împreună, că ne-am respectat obiceiurile şi sărbătorile, că ne-am apropiat, că ne-am chiar înrudit şi că am avut momente frumoase de convieţuire.
Primul muzeu al satului în aer liber din România a fost creat în 1929, la Cluj, de către profesorul Romulus Vuia. Dimitrie Gusti avea să facă Muzeul Satului din Bucureşti abia în 1936. Este normal ca vizitatorii de la Cluj să vadă în muzeu, alături de case româneşti, maghiare, săseşti, secuieşti, şi (măcar) o casă evreiască, alături de care, un artist de mare anvergură (cu expoziţia sa făcută recent la Bienala de la Veneţia), precum Belu Simion Făinaru, creează o instalaţie care-i comemorează pe evreii deportaţi din partea ocupată a Transilvaniei.
În acest fel, recuperarea patrimoniului se îmbină cu dimensiunea memorială, etnografia se îmbină cu istoria, moştenirea materială a trecutului cu tragedia unui popor. Toţi cei implicaţi, inclusiv fostul meu student, acum profesorul Tudor Sălăgean, directorul menţionatului muzeu, merită toată consideraţia şi preţuirea.
Citește și