Sanda Viţelar
Ne place să ne numim o societate modernă. Avem telefoane inteligente, clădiri impunătoare, automobile tot mai sofisticate şi acces aproape instantaneu la informaţie. Putem vorbi cu cineva aflat la mii de kilometri distanţă şi putem urmări, în direct, ce se întâmplă în orice colţ al planetei. Am trimis sonde în spaţiu, dar încă nu am învăţat să ne privim vecinul fără suspiciune.
Am construit maşini capabile să gândească, însă continuăm să luăm decizii colective dominate de frică, orgoliu şi interes imediat.Progresul tehnologic nu este acelaşi lucru cu evoluţia unei societăţi. O civilizaţie cu adevărat evoluată nu poate fi măsurată prin viteza internetului, numărul centrelor comerciale sau mărimea produsului intern brut.
a se vede în felul în care sunt trataţi oamenii vulnerabili, în accesul la educaţie şi sănătate, în respectul pentru viaţă, în capacitatea de a rezolva conflictele fără violenţă şi în grija faţă de generaţiile care încă nu s-au născut.
Privită din această perspectivă, societatea noastră este departe de maturitate.
Trăim într-o lume care produce suficient pentru a-i hrăni pe toţi, dar în care milioane de oameni suferă de foame. Există locuinţe goale, în timp ce oameni dorm pe străzi. Se aruncă alimente, însă copii merg la culcare flămânzi. Nu lipsa resurselor explică aceste contradicţii, ci felul în care alegem să le distribuim. Am organizat lumea în jurul competiţiei şi apoi ne mirăm că solidaritatea este slabă.
Am ajuns să considerăm firesc faptul că valoarea unui om este evaluată după salariu, funcţie, avere sau influenţă. Cel care produce profit este important; cel care îngrijeşte un bolnav, educă un copil ori îşi sprijină familia rămâne adesea invizibil. Vorbim despre demnitate, dar acceptăm sisteme în care unii acumulează mai mult decât ar putea folosi într-o viaţă, în timp ce alţii trebuie să aleagă între medicamente şi hrană.
O societate evoluată ar înţelege că binele individual nu poate fi despărţit de binele colectiv. Sărăcia, abandonul şcolar, dependenţele, violenţa şi boala nu sunt doar problemele celor care le trăiesc. Mai devreme sau mai târziu, costurile lor ajung la întreaga comunitate.
Când un copil este lăsat fără educaţie, nu pierde doar familia lui. Pierdem cu toţii un posibil medic, profesor, cercetător, meşteşugar sau om capabil să contribuie la binele comun.
Nici felul în care ne raportăm la putere nu indică o societate matură. Încă aşteptăm lideri care să ne salveze, deşi îi alegem adesea după promisiuni, imagine sau apartenenţă de grup. Politica a devenit, în prea multe cazuri, o luptă pentru control, nu un instrument prin care comunitatea îşi administrează responsabil prezentul şi viitorul. Adversarul nu mai este un om cu o altă opinie, ci un duşman care trebuie compromis, redus la tăcere sau eliminat din spaţiul public.
Aceeaşi logică se regăseşte şi în viaţa de zi cu zi. Ne împărţim în tabere şi ne definim prin opoziţie faţă de ceilalţi. Români şi maghiari, bogaţi şi săraci, bugetari şi angajaţi din mediul privat, tineri şi vârstnici, credincioşi şi necredincioşi. În loc să observăm ce ne apropie, cultivăm diferenţele care pot fi transformate în conflict. Este mai uşor să conduci oameni speriaţi şi dezbinaţi decât cetăţeni lucizi, solidari şi conştienţi de propria putere.
Frica rămâne unul dintre principalele motoare ale societăţii noastre: frica de sărăcie, de boală, de pierderea locului de muncă, de străini, de schimbare şi de opinia celorlalţi. Din frică acceptăm nedreptăţi, tăcem în faţa abuzurilor şi confundăm autoritatea cu adevărul. Din frică vrem să controlăm, să pedepsim şi să acumulăm. O comunitate matură nu ar elimina toate temerile, dar nu şi-ar construi instituţiile şi relaţiile pe exploatarea lor.
Un alt semn al lipsei noastre de evoluţie este raportarea la natură. Ne comportăm de parcă planeta ar fi un depozit fără fund şi, în acelaşi timp, o groapă de gunoi nelimitată. Tăiem păduri, poluăm apele, risipim resurse şi sacrificăm echilibrul pe termen lung pentru câştiguri imediate. Numim aceasta dezvoltare, deşi o dezvoltare care îşi distruge propriile condiţii de existenţă seamănă mai curând cu o formă de inconştienţă colectivă.
Poate cel mai grav este că am ajuns să confundăm normalitatea cu inevitabilul. Credem că războaiele au existat întotdeauna şi vor exista mereu, că sărăcia nu poate fi eliminată, că politicienii vor fi inevitabil corupţi şi că omul este, prin natura sa, egoist. Aceste convingeri ne scutesc de responsabilitate. Dacă nimic nu se poate schimba, nimeni nu mai este obligat să încerce.
Dar societatea nu este o forţă exterioară nouă. Ea reprezintă suma alegerilor noastre, a lucrurilor pe care le încurajăm şi a nedreptăţilor pe care le tolerăm. Instituţiile sunt construite de oameni, regulile sunt scrise de oameni, iar priorităţile bugetare sunt stabilite tot de oameni. Ceea ce a fost creat prin decizie poate fi schimbat printr-o altă decizie.
O societate cu adevărat evoluată nu ar fi una fără probleme, ci una capabilă să le privească sincer şi să le rezolve fără a abandona oameni pe drum. Ar pune cooperarea înaintea dominaţiei, educaţia înaintea pedepsei şi prevenţia înaintea intervenţiei tardive. Ar considera hrana, apa, adăpostul, îngrijirea medicală şi accesul la cunoaştere drept condiţii elementare ale demnităţii, nu recompense rezervate celor care câştigă competiţia economică.
Noi nu suntem încă o asemenea societate. Suntem doar una foarte pricepută în a produce instrumente, dar mult mai puţin pricepută în a stabili scopurile pentru care le foloseşte. Avem mijloacele tehnice pentru a reduce suferinţa, însă nu şi voinţa colectivă de a o transforma într-o prioritate.
Adevărata evoluţie va începe atunci când vom înceta să întrebăm cât putem lua şi vom începe să ne întrebăm ce fel de lume construim prin fiecare alegere. Până atunci, modernitatea noastră va rămâne o faţadă strălucitoare ridicată peste probleme foarte vechi.
Citește și