Acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop
Azi, într-o lume grăbită, nu ne mai salutăm nici cu „Bună ziua!”, ci eventual cu „Bună!”, nici cu „Salut!”, ci cu „Hei!” etc. La despărţire nu mai zicem „La revedere!”, ci „Pa, pa!”. Totuşi, încă din copilărie, românii transilvăneni aud între familiari şi prieteni cuvântul „servus”, ca formulă de salut.
În aceeaşi ambianţă a Transilvaniei, oricine poate constata repede că, în forme uşor modificate, acest termen este utilizat şi de maghiari şi de saşi (şvabi), adică de germanici, atâţia (foarte puţini) câţi au mai rămas în România. Se mai foloseşte în Austria, în sudul Germaniei şi în Ungaria.
Cuvântul este, fără nicio îndoială, latinesc şi se poate traduce în româneşte prin „sclav”, cu variantele „şerb” (moştenit în română chiar din latinescul servus, -i, de declinarea a II-a), „iobag”, „rob” etc.
La origine, cuvântul modern „servus” este o elipsă (rest al unei expresii, obţinut prin suprimarea unor cuvinte care nu sunt indispensabile pentru obţinerea sensului dorit) a expresiei Ego servus tuus sum!, ceea ce vrea să zică „Eu sunt servitorul tău!”, cu sensul „Mă pun la dispoziţia ta!”, „Sunt gata să te servesc!” etc. Expresia se folosea în antichitatea romană, în Imperiul Roman (cu siguranţă şi în provinciile Dacia, Moesia şi alte provincii danubiene), ca formulă de curtoazie, în rândul elitei (patricienilor mai ales, dar nu numai) şi ea trebuie legată de o alta, anume Servus humillimus!, tradusă literal „Sunt sclavul cel mai umil!” sau „Sunt slujitor preaplecat!” ori „Slugă preaumilă!”.
Salutul acesta era folosit atunci doar între bărbaţi şi el venea numai dinspre inferior spre superior. Din Antichitatea târzie şi din Evul Mediu timpuriu occidental datează expresia Servus servorum Dei, adică „robul robilor lui Dumnezeu”, folosită de papi în intitulaţia documentelor (diplomelor) emise de ei. Este o mărturie de umilinţă extremă a urmaşilor Sfântului Petru, care însă nu s-a regăsit întotdeauna în conduita efectivă a acestor prinţi ai bisericii occidentale. Oricum, formula aceasta papală nu are nicio legătură cu formula de salut invocată.
S-a crezut de către unii că acest salut provine la noi (în româneşte) direct din latină şi că există o continuitate în folosirea sa din timpurile antice până în cele moderne şi, implicit, până astăzi. Nu este aşa, fiindcă la români, prin evoluţia firească a limbii, „servus” a devenit „şerb”. O performanţă de acest fel au reuşit – între toate popoarele romanice – numai italienii, prin locuitorii din regiunea Veneto, care au salutul binecunoscut de „ciao!”, moştenit din vechime din latinescul „sclavus” (sinonim cu „servus”). „Sclavus”, din forma „sclavo”, a ajuns în veneţiană „schiavo”, apoi „sciavo”, apoi „ciauo” şi, în final, „ciao” (prin „muierea” consoanei „v”, devenite vocala „u”) .
Însă formula de salut „servus”, care – în mod teoretic ar fi putut fi moştenită, în feluri adaptate, în limbile romanice – s-a pierdut la sfârşitul Antichităţii şi nu a fost folosită în mod curent în Evul Mediu . Abia perioada Renaşterii a redescoperit-o şi restaurat-o, dar nu prin popoarele romanice, ci prin nobilii şi învăţaţii germani şi germanofoni. În lumea germană a secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, puternic influenţată de ideile umanismului, exista tendinţa de a reînvia Antichitatea şi chiar de a o imita (aşa s-a întâmplat aproape peste tot la finele Evului Mediu occidental).
Primii au fost învăţaţii absolvenţi de universităţi, care se străduiau să vorbească uneori între ei latineşte sau măcar să schimbe câteva vorbe în limba lui Cicero şi Caesar, începând cu salutul. Nobilii germani – cu precădere cei din statele germane catolice din sud şi mai ales din provinciile austriece – s-au deprins atunci, cu dorinţa de a se purta ca romanii, să se salute cu Servus tuus!, adică „Sunt servitorul tău!”. De la ei (de la austrieci şi germanii din sud), moda aceasta a trecut repede la nobilii vecini, încât obiceiul a pătruns destul de repede la elitele cehe (şi slovace), slovene, croate, polone, ungare, române (din Transilvania), rutene (din vestul Ucrainei).
Cu alte cuvinte, forma aceasta politicoasă de salut din rândul claselor superioare, deşi provine de la romani şi din limba latină, a ajuns la noi prin germani şi prin limba germană. Este de notat faptul că, deşi se găseşte în atâtea limbi, forma latinească originară a cuvântului respectiv s-a păstrat, ca manieră de scriere, numai în germană şi în română – „servus”. În polonă este „serwus”, în maghiară „szervusz” etc.
Tot maghiare sunt şi variantele aberante „szevos” sau „szia”, care, ca şi formele derivate româneşti similare („serbus”, „sevos” sau „serus”), se cuvin evitate. Tot în ungureşte s-a ajuns, relativ recent, şi la forma „szervusztok”, care este un plural şi înseamnă „salut tuturor”; altfel spus, unui cuvânt latinesc (de formă latină) i s-a adăugat o terminaţie maghiară, ceea ce nu este tocmai recomandat, dar limbile vii nu ţin seamă de regulile de gramatică.
În legătură cu formula aceasta de salut se fac, de regulă, alte câteva erori. Cea mai des întâlnită se referă la convingerea unora că provine din timpul Imperiului Austro-Ungar, or acest stat bicefal a existat în istorie vreme de numai 51 de ani, de la 1867 la 1918. Salutul e mult mai vechi. O altă nepotrivire cu adevărul este credinţa că salutul respectiv provine de la nobilii maghiari, de unde l-au copiat târziu românii.
Or, cum am văzut, salutul vine din Austria şi Germania de sud (Bavaria), preluat din latină în mediile culte nobiliare, intelectuale şi răspândit apoi în întreaga Europă Centrală şi Central-Orientală, în Cehia şi Polonia, dar şi în fostele ţări ale Sfintei Coroane a Ungariei (Croaţia, Slovacia, Transilvania, Banat, Partium, Galiţia etc.). Nobilii ungari erau destul de eterogeni ca origine, iar unii dintre ei erau – după cum s-a dovedit cu prisosinţă în ultimele decenii – de sorginte românească.
Ei, nobilii români, ştiau latina cultă şi foloseau în scris şi literele latine, alături de chirilice. Cu alte cuvinte, între nobilii transilvani care au preluat obiceiul în secolele XVII-XVIII-XIX (concomitent cu anumiţi etnici maghiari) existau, cu siguranţă, şi români.
Aceştia, sub influenţa latinismului profesat de Școala Ardeleană şi a convingerii că erau singurii adevăraţi urmaşi ai romanilor din zonă, au dus tradiţia înainte cu şi mai multă tenacitate şi convingere, astfel încât, în Epoca Modernă, toţi locuitorii Transilvaniei – de la un anumit nivel de cultură şi de avere în sus – – se salutau: „Servus!”. De aceea, „servus” face parte nu numai din istoria noastră comună europeană, ci şi din civilizaţia pe care am construit-o şi pe care o ducem mai departe împreună aici. Prin „servus”, ne deschidem sufletul şi ne prezentăm lumii cu o anumită curtoazie, cu disponibilitate şi demnitate, aşa cum se cade să facem.
Citește și