Sanda Viţelar
Trăim într-o epocă în care simplul fapt de a exista pare să nu mai fie suficient. Trebuie să producem, să evoluăm, să acumulăm, să ne perfecţionăm şi, dacă se poate, să transformăm fiecare minut într-un rezultat măsurabil. Munca nu mai ocupă doar orele prevăzute în contract, ci se prelungeşte în gândurile de seară, în mesajele verificate înainte de culcare şi în neliniştea dimineţilor de duminică.
Chiar şi timpul liber a fost disciplinat: trebuie să facem sport, să citim cărţi utile, să învăţăm o limbă străină, să urmăm cursuri, să ne dezvoltăm personal şi să publicăm dovada că ne-am folosit bine ziua. Odihna nu mai este privită ca o nevoie firească, ci ca o abatere care trebuie justificată.
În acest mecanism, valoarea omului ajunge să fie confundată cu randamentul său. Suntem întrebaţi ce facem, ce am realizat, ce planuri avem, aproape niciodată cum suntem. Despre omul ocupat se spune că este serios, ambiţios şi important. Cel care se opreşte riscă să fie considerat leneş, lipsit de voinţă sau incapabil să ţină pasul. Aşa se naşte una dintre cele mai nedrepte convingeri ale timpului nostru: aceea că un om merită respect numai în măsura în care este util, activ şi profitabil. Ca şi cum demnitatea ar fi un salariu plătit în schimbul performanţei şi ar putea fi retrasă în momentul în care nu mai producem suficient.
Dreptul de a nu fi productiv nu înseamnă refuzul muncii şi nici glorificarea lenei. Înseamnă să recunoaştem că omul nu este o unealtă şi că existenţa sa nu poate fi redusă la o succesiune de sarcini îndeplinite. Există momente în care avem nevoie să încetinim fără să transformăm această oprire într-o investiţie pentru viitor.
Să stăm fără să pregătim nimic, să privim pe fereastră fără să numim aceasta meditaţie, să ne plimbăm fără să numărăm paşii şi să citim fără intenţia de a deveni mai eficienţi. Nu orice oră trebuie să aducă un beneficiu. Unele ore au dreptul să treacă pur şi simplu, fără să lase în urmă un produs, o fotografie, o statistică sau o lecţie.
Am ajuns, paradoxal, să facem şi din odihnă o formă de muncă. Dormim pentru a fi mai eficienţi, mergem în natură pentru a ne „încărca bateriile”, respirăm conştient pentru a rezista mai bine presiunii, iar concediul trebuie să ne întoarcă la serviciu refăcuţi şi gata să producem din nou. Până şi liniştea este acceptată numai dacă îşi dovedeşte utilitatea. Rareori ne permitem să ne odihnim pentru că suntem obosiţi. Simţim nevoia să explicăm că pauza ne va face mai performanţi, ca şi cum refacerea ar avea nevoie de aprobarea economiei pentru a deveni legitimă.
Această obsesie a productivităţii nu rămâne fără urmări. Ea aduce epuizare, anxietate şi sentimentul permanent că nu facem destul. Oricât am munci, există întotdeauna cineva care pare să reuşească mai mult, mai repede şi mai spectaculos. Reţelele sociale amplifică această comparaţie, expunându-ne zilnic performanţele atent selectate ale celorlalţi.
Vedem promovări, proiecte, călătorii, transformări fizice şi dimineţi perfecte, dar nu vedem oboseala, îndoiala şi preţul plătit. În faţa acestui spectacol neîntrerupt al succesului, o zi obişnuită începe să pară o zi pierdută.
Cei mai vulnerabili sunt oamenii care, din cauza bolii, vârstei, dizabilităţii sau unei suferinţe psihice, nu pot răspunde exigenţelor de randament. O societate care măsoară omul numai prin ceea ce produce ajunge inevitabil să-i considere o povară pe cei care au nevoie de ajutor. Dar valoarea unei comunităţi nu se vede în felul în care îi admiră pe cei puternici, ci în felul în care îi priveşte pe cei care nu mai pot ţine ritmul. Copilul, bolnavul, bătrânul şi omul aflat într-o perioadă de cădere nu trebuie să-şi câştige dreptul la demnitate. Ei îl au prin simplul fapt că sunt oameni.
Există şi o dimensiune politică a acestei discuţii. Când individului i se spune permanent că trebuie să fie mai organizat, mai rezistent şi mai motivat, problemele colective sunt transformate în eşecuri personale. Programul excesiv, nesiguranţa locului de muncă, salariile insuficiente şi lipsa timpului pentru familie nu mai sunt privite ca deficienţe ale societăţii, ci ca dovezi că omul nu ştie să-şi gestioneze viaţa. Dacă eşti epuizat, ţi se recomandă o aplicaţie pentru somn.
Dacă eşti anxios, un curs de dezvoltare personală. Dacă nu mai faci faţă, probabil nu ai disciplina necesară. Sistemul rămâne neatins, iar individul este învăţat să se considere vinovat pentru rănile pe care tocmai acel sistem i le provoacă.
A nu fi productiv poate deveni, în aceste condiţii, un act de recuperare a propriei vieţi. Să închizi telefonul, să refuzi o obligaţie inutilă, să nu răspunzi imediat, să laşi o după-amiază fără program sau să recunoşti că eşti obosit înseamnă să stabileşti o graniţă. Nu orice solicitare este urgentă, nu orice oportunitate trebuie acceptată şi nu orice pauză trebuie compensată ulterior printr-un efort dublu. Timpul nostru nu este doar o resursă oferită pieţei. Este substanţa însăşi din care este alcătuită viaţa noastră.
Poate că avem nevoie să redescoperim plăcerea lucrurilor fără rezultat: o conversaţie lungă, o masă pregătită încet, o plimbare fără destinaţie, o după-amiază petrecută în tăcere. Aceste momente nu apar în rapoarte şi nu cresc indicatorii economici, dar dau greutate existenţei. Din ele se nasc apropierea, memoria, imaginaţia şi sentimentul că viaţa ne aparţine. O lume în care totul trebuie să fie util devine repede o lume în care nimic nu mai este cu adevărat viu.
Munca este necesară şi poate oferi sens, independenţă şi demnitate. Dar ea nu trebuie să devină singura noastră măsură. Suntem mai mult decât funcţia ocupată, venitul lunar, numărul proiectelor terminate sau viteza cu care răspundem solicitărilor. Avem dreptul să fim obosiţi, să încetinim, să ne răzgândim şi să traversăm perioade în care nu construim nimic vizibil. Avem dreptul la zile care nu pot fi trecute într-un raport de activitate. Mai ales, avem dreptul să nu demonstrăm permanent că merităm locul pe care îl ocupăm în lume.
Dreptul de a nu fi productiv este, în fond, dreptul de a nu fi tratat ca o maşină. Este dreptul la odihnă, la fragilitate, la timp pierdut şi la existenţă fără justificare. Nu suntem aici doar pentru a produce, a consuma şi a ne pregăti să producem din nou. Suntem aici şi pentru a privi, a simţi, a înţelege, a iubi sau, uneori, pentru a nu face nimic. Iar o viaţă care nu poate fi măsurată în rezultate nu este, din acest motiv, o viaţă mai puţin valoroasă.
Citește și