Ana-Maria Păunescu
Motto: „Nu-i loc de mine, mă tot aflu-n calea/acelora ce merg spre monumente,/mă vor călca-n picioare, mă vor tunde,/mă vor ceda-nscenării indecente.” A.P.
Aud, de la cunoscuţii care urmăresc paginile de ştiri, că nişte oameni aflaţi în funcţii trecătoare au întreprins demersuri oficiale pentru ca bustul lui Adrian Păunescu, bustul tatei, să fie scos, aproape de urgenţă, din Grădina Icoanei din centrul Bucureştilor, unde a fost amplasat acum mai bine de paisprezece ani, de aceia care au vrut să îi aducă, post-mortem, recunoaşterea pe care era evident că o merita. Şi mă întreabă lumea: e adevărat? Cum e posibil aşa ceva? Până unde se va merge cu batjocorirea marilor noştri scriitori? A acelora care ar putea salva o fărâmă din marea cetate uzată?
Bun, prin urmare, la mai bine de cincisprezece ani de când Adrian Păunescu nu mai poate scrie, spune, „instiga” la nimic, la mai bine de paisprezece ani de când bustul lui e şi în Grădina Icoanei din Capitală
– pentru că nu este acesta singura statuie a tatei, în ţară există atât de multe alte omagieri, în pieţe publice, în văzul celor care cresc cu ochii către cei care ne-au învăţat ieri atâtea –,
apare următoarea veste, din partea unui Institut care, se pare, vrea să îi apere pe aceia care au avut de suferit în epoca de dinainte de 1989 şi care afirmă că „omagierea în spaţiul public a unei persoane care a avut un rol important în promovarea propagandei regimului comunist şi a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu este incompatibilă cu respectul datorat memoriei victimelor dictaturii comuniste”.
Dar cu ce se ocupă, de fapt, acest IICCMER? O structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Prim-Ministrului României. Azi, a domnului Ilie Bolojan. Îmi amintesc, dacă tot a venit vorba, aproape cu bucurie, de clipa în care, în aprilie 2026, adică acum mai puţin de trei luni, aflându-mă cu standul Librăriei A. Păunescu la Oradea, cu poezia lui Păunescu adică, în Piaţa Mare din oraş, Ilie Bolojan s-a oprit respectuos în faţa cărţilor tatei, ba chiar a răsfoit cu ochii titlurile şi, salutându-mă şi întinzându-mi mâna, şi-a continuat plimbarea prin târgul de carte. Ce să vedeţi, nu mi-a dărâmat standul!
La fel cum nimeni din Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov, Iaşi, Bucureşti, Craiova şi multe alte oraşe din ţară, nu m-a desfiinţat de pe la târgurile de carte pe unde m-am dus să îi ajut pe cei mici, copiii de azi, oamenii mari de mâine, să afle cine e A.P. şi cu ce s-a ocupat în anii lui cei mai activi. Şi în cei de după. Nu m-a desfiinţat nimeni, nu a protestat careva, cu excepţia unui domn, liicea…nu-mai-ştiu-cum care, văzând bannerul cu chipul şi versul tatei, a întrebat nervos organizatorii târgului: ce înseamnă asta?, făcând presiuni asupra acestora pentru un răspuns… rapid.
Printre altele, înseamnă libertatea de opinie, de cuvânt, înseamnă dreptul la diversitate şi la alegere, înseamnă idealurile pentru care au murit atâţia în 1989, în amintirea cărora vă prefaceţi acum că luptaţi, ca să vă mascaţi frustrări, neajunsuri, drame personale!
Revenind la ceea ce face astăzi un institut plătit din banii noştri care, se presupune, lucrează pentru stat, pentru România, pentru ţară, pentru oamenii ei. Bustul din Grădina Icoanei, din Bucureşti, reprezentându-l pe poetul Adrian Păunescu, ar „putea contribui la perpetuarea unor percepţii nostalgice asupra regimului comunist”. Vorbim despre singurul om care, în timpul regimului comunist, a avut curajul să construiască, pentru cei care aveau atâta nevoie de aer, un Cenaclu care i-a învăţat pe tineri poezie, care i-a legat de Beatles, de AC/DC, de Bob Dylan, de Joan Baez şi de atâţia alţi artişti pe care graniţele îi ţineau dintotdeauna prea departe.
Vorbim despre un poet şi un om de cultură care, după 1985, a fost interzis peste tot, a fost dat afară de la ziarul pe care îl conducea, a rămas fără orice fel de activitate publică, supravieţuind din dragostea oamenilor mulţi, care mereu i-au ţinut partea.
Vorbim de acelaşi poet care a scris – cităm din memorie, doar spre aducere aminte, în 1983, cântec interzis imediat după lansare – „N-avem apă în ţevi, nici căldură-n odăi,/Anii vin minunaţi şi-apoi sunt tot mai răi,/Noi, pe-aici pe pământ, prinşi de noile chingi,/Mai minţim că-i grozav şi mai spunem lozinci.//Tot ce e n-a mai fost, ce va fi s-a pornit,/Tot ce e, e cum e, dar mai mult e cumplit/Şi ce vise aveam în proiectul faimos,/Visteria e goală de sus până jos.//
Pe planetă apar mafioţi şi irozi,/Şi se stă insistent la puternice cozi,/ Despre zahăr ulei, despre carne, nimic,/Iar pe străzi sunt recolte de lozuri în plic.” Sau, în 1980: „Zâmbiţi, soldaţi, e ceasul învierii,/copiii, drepţi, din mumele lor sar,/reglementar să îşi salute ofiţerii,/în acest veac ploios şi militar.” Sau, chiar în 1987 : „ Şi-ntr-adevăr, conduce excepţional,/E cel mai bun, strigăm toţi,/Dar ne e foame,/Pentru că n-am mai oprit de mult,/Şi-avem nevoie şi noi/De pâine, de apă, de un răgaz,/Probabil c-am început să-l şi enervăm/Cu mofturile noastre,/Setea, foamea, somnul,/Geamurile autobuzului nu mai există de mult,
/Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,/Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,/Şi şoferul conduce autobuzul/Din ce în ce mai nervos,/A început să facă şi accidente,/Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,/Marile piscuri îi cheamă,/Mai e puţin combustibil,/Am intrat pe un fel de linie ferată,/Vecină cu drumul,/După ce ni s-au spart cauciucurile/Şi după ce şoferul a dărâmat/Cu lovituri de autobuz/Case şi biserici,/Sate şi oraşe,/Începem să coborâm,/Şi bineînţeles că viteza creşte.//Aşa e la orice coborâre,/Viteza creşte,/Nu mai e nimeni în autobuz,/Unii au murit,/Alţii au fugit,/Alţii ne-am uscat de foame şi de sete,/Alţii am îngheţat de frig,/Muntele e tot mai departe,/Dar autobuzul coboară/Halucinând pe linia moartă
/De cale ferată,/Şi numai ei doi,/Şoferul şi nevastă-sa,/În cabina blindată,/Se uită doar înainte,/Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,/Şi de ce tac toţi pasagerii/Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,/Când excursia începuse atât de frumos/Către Marele Munte.”
Despre el vorbiţi? Pe el vreţi să îl dărâmaţi? Şi începeţi cu bustul din Bucureşti? De ce nu, la întâmplarea zarului, cu bustul de pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia sau din Chişinău sau din Craiova sau din Dumbrăveni sau din Bârca sau din Herculane sau din Boldu sau din Mizil sau de prin alt colţ al ţării unde oamenii au decis să toarne în bronz dragostea, recunoştinţa faţă de un mare poet şi uriaş om al ţării?
De ce nu se porneşte şi de la şcolile care îi poartă numele? Da, sunt copii care învaţă la Şcoli „Adrian Păunescu”, care au pe carnetul de note numele lui! Îşi amintesc şi acei copii de Ceauşescu? Sunt şi ei viitori nostalgici ai comunismului? Vor dori să stea la cozi de pâine, de ulei, de carne, pentru că îi cântă „Nebunul de alb”, pentru că îi iubesc „Pământul, deocamdată” prin tabere şi prin săptămânile altfel?
De ce nu schimbaţi punctele cardinale ale oraşelor, comunelor, satelor în care există o „Stradă Adrian Păunescu”? Să n-o mai luăm pe-acolo niciodată!
Domnilor, stimaţi oameni care au în mâini instituţii de prestigiu, nu mai bine aţi construi ceva durabil? Sau măcar ceva provizoriu? Că văd că vă ocupaţi cu fel de fel de cereri privind demolări, interziceri, scoateri de pe hartă! Vă place doar mersul înapoi, tocmai dumneavoastră, progresişti, oameni ai lumii evoluate, care v-aţi născut direct din pântec străin şi vreţi cu tot dinadinsul să ştergeţi orice urmă de românism din calendarele zilelor de mâine, din reperele acelora pe care îi formăm?
Vă enervează, la aproape şaisprezece ani de când nu mai e pe aici, că pe Adrian Păunescu devenit bust îl văd copiii voştri, din drum spre şcoală, când se opresc în Parcul Icoanei, alături de copiii noştri care, învăţându-i poezia, încep să îl înţeleagă şi continuă să îl iubească, deşi nu l-au cunoscut?
Vă mai deranjează şi că poezia lui e căutată, că are o Librărie doar a lui, că e pe la târgurile de carte, cu semnalele lui de alarmă, date cu mult în avans, pentru avalanşa care ne consumă şi ne tale din orice fel de intenţie de zbor?
Vă irită că are urmaşi care îl iubesc şi îl apără? Că se umple Sala Palatului, din acelaşi Bucureşti, an de an, cu un Cenaclu Flacăra valabil, de identitate şi de substanţă, cu artişti tineri şi experimentaţi care aleg să fie alături în mari bătălii pentru viitorul cultural al ţării? Că există un turneu naţional, pentru al treilea an la rând, al unui concert de folk şi poezie, purtând pe umeri, în sânge şi în minte, o poezie a tatei:
„Noaptea de-a fi om”, care creşte, de la un spectacol la altul şi care reaminteşte oamenilor care e forţa poeziei? Că revista lui, „Flacăra lui Adrian Păunescu”, publicaţie lunară azi, continuă să ardă şi să deschidă minţi, bucurându-se de ceea ce prea puţini mai au, de libertatea de opinie: „Eu cred că un om liber e mai puternic decât un om înarmat!”, spunea tot el…
Că, în general, indiferent de pe ce aripă ai prinde zborul, numele Păunescu încă mai are însemnătate?
Şi ce veţi face? Veţi merge către fel de fel de comisii pentru a le convinge cu privire la ce? De care „crimă a comunismului” e vinovat Adrian Păunescu? De crima de a crede că se poate schimba ceva prin curaj? De crima de a înţelege drama omului de rând, care n-are cum să se apere singur? De crima de a lupta pentru cei mulţi când ei, cei mai puternici, uită să se uite către aceia care le-au încredinţat cârma? De crima de a scrie, când aşa-zişii disidenţi de azi tăceau, dar… îl venerau pe Lenin – Soldatul acela sunt eu? De crima de a gândi, de a apăra adevăruri istorice?
Da, da, e evident că da. De aceea, tata nu e în programa şcolară. Acesta e motivul pentru care copiii nu îl studiază în şcoli. E trecut, cel mult, la etcetera. Pentru că vă e frică de el. „Eu şi mort voi fi mai puternic decât duşmanii mei vii”, spunea chiar poetul, în alte adevăruri înţelese de dinainte să se întâmple.
Vă scriu în noapte, după o întâlnire superbă în judeţul Prahova, cu zeci de copii care ştiu pe dinafară versuri de Adrian Păunescu. Şi după ce un om al satului mi-a spus, auzind că nişte oameni de pe la Bucureşti propun să i se scoată bustul dintr-un parc al oraşului: Aduceţi-l aici, la noi în curte! Da, acesta e Păunescu! Şi nu îl veţi scoate din inima oamenilor!
Nici dacă îi dărmaţi mii de statui! Nu îl veţi şterge din biserici pe care le-a ctitorit, din conştiinţe, din faptele atât de bune pe care le-a făcut, salvându-i pe oameni de la dezastru, de la moarte, de la mari boli, de la mari focuri pe care nu le-ar mai fi stins nimeni!
E Adrian Păunescu! Credeţi că vă vor băga în seamă cei de pe la primăriile de azi care au, totuşi, obligaţia de a vedea adevărul? Credeţi că riscă cineva să cedeze la presiuni mediocre, privind dărmarea de statui, când faptele lui vorbesc atât de clar, când poezia lui e valabilă şi azi, când există dovezi care demontează imediat argumentaţiile puerile care vin pe deasupra semnăturii de pe te miri ce alte cereri? Credeţi că aveţi vreo şansă să învingeţi ceea ce mii şi mii de oameni ne declară, la drumurile prin ţară: dorul şi dragostea de Adrian Păunescu? Şi nevoia de el, în vremurile ceţoase de azi, în care ni se stinge lumina la semnalul potrivit?
Nici milă nu îmi mai e. Nici frică. Eu ştiu cine a fost, eu aflu, cu fiecare drum prin România pe care o vreţi a altora, cine e tata. Şi, din întâmplare, ştiu cine sunteţi dumneavoastră. Şi cât suntem noi, ceilalţi, de puternici.
V-aş îndemna să distribuiţi această scrisoare. Pentru că ştiu că nu vorbesc singură, deşi îmi port, fără încetare, ochii albaştri către cerul plin de ochi albaştri. V-aş îndemna. Dar e noapte. Probabil dormiţi. Prea multă noapte.
Citește și