Sanda Vițelar
Aparent, un judecător și un psiholog nu au nimic în comun. Primul analizează probele, încearcă să stabilească adevărul juridic și să aplice legea, în timp ce al doilea încearcă să înțeleagă omul din fața lui și să creeze un spațiu în care acesta să poată sta față în față cu cele mai grele momente ale vieții sale. Totuși, dacă privim cele două profesii în profunzime, este ușor de observat că multe dintre calitățile necesare unui judecător îl pot ajuta și pe un psiholog.
Un exemplu în acest sens este povestea Anei Maria Hambețiu, care timp de 26 de ani a fost judecător, iar apoi, la o vârstă la care alții se pregătesc pentru pensionare, s-a întors la facultate și a devenit psiholog. Astăzi este psiho-oncolog, cadru didactic și doctorand, dar, dincolo de titluri, este un om care se dedică trup și suflet pacienților oncologici.
Povestea sa personală și profesională reprezintă punctul de plecare al acestui demers jurnalistic, însă miza lui nu este doar aceea de a prezenta traseul unui judecător devenit pacient oncologic și apoi psiholog. Vrem să arătăm ce poate face Anamaria Hambețiu, prin experiența, pregătirea și implicarea sa, pentru semenii aflați în fața unui diagnostic oncologic și pentru familiile acestora. Este, în fond, o poveste despre felul în care propria suferință poate fi transformată într-o resursă pusă în slujba celorlalți.
În ediția de astăzi vă propunem un interviu cu Anamaria Hambețiu, iar începând de săptămâna viitoare vom publica o serie de materiale despre numeroasele încercări cărora pacienții oncologici și aparținătorii lor trebuie să le facă față. Vom vorbi despre diagnostic, tratament, remisie, recidivă și despre sprijinul psihologic de care este nevoie pentru ca boala să nu mai fie percepută doar ca o sentință, ci și ca o experiență în care omul își poate descoperi capacitatea de a supraviețui și de a se regăsi.
– Cum ai ajuns judecător? De ce ai ales această profesie?
– Am ajuns să fiu judecător fără să-mi doresc, dintr-o întâmplare. Eu am făcut liceul pedagogic la alegerea tatălui meu, care era profesor de matematică și care nu mă vedea făcând nimic altceva decât profesor de matematică. Vorbim de anul 1985. În liceul pedagogic am rezonat extraordinar de tare cu partea asta de psihologie. Eram olimpică la psihologie, visul meu a fost să fac psihologie la 18 ani, aia îmi doream.
Mă pregătisem, eram în clasa a XII-a și în luna martie a anului 1989, Elena Ceaușescu a desființat facultățile de Psihologie din România. Ea avea o problemă mare cu psihologii, că citesc mințile oamenilor. M-am trezit în martie 1989 fără opțiune de facultate, clasa a XII-a și atunci am zis, „Bun, eram oricum pe profilul ăsta de socio-umane, umanism și de mică eu am avut chestia asta, am iubit oamenii. Să adun oamenii în jurul meu, să fiu prezentă.”
Pentru că îmi doream să lucrez cu oamenii, am hotărât să mă duc la Drept. Într-adevăr, pe un model din familie, sora mamei mele era judecător la Tribunalul Suprem, judecător de penal în Tribunalul Suprem pe vremea aceea. Mi-a zis că nu voi avea timpul fizic din martie până în iunie să mă pregătesc, dar eu am zis că eu pot, cum să nu pot? M-am dus la drept la Universitatea din București. Eram 24 de candidați pe un loc și, bineînțeles, am picat cu mare succes.
Dar eu nu aveam o problemă în plan profesional, pentru că eu, terminând liceul pedagogic, am și intrat ca învățătoare. Am două generații de copii formați de mâinile mele, cu marea supărare a familiei.
– Să înțeleg că pentru familie a fost o dezamăgire?
– Tatăl meu a fost foarte dezamăgit de faptul că eu nu m-am dus totuși la facultatea de matematică și n-am vrut să-i urmez lui profilul. Pe vremuri așa era. Bineînțeles că m-am pregătit în anul următor, am rămas cu ideea de a mă duce la drept. Am ales această cale pentru oameni și din naivitatea specifică vârstei de 18-19 ani, pentru că despre asta vorbim: credeam că dreptatea e un lucru care se poate stabili cu precizie. De la, știi cum zic eu, alineat la punct.
Am intrat la Drept în anul următor. Mi-am făcut studiile în timp ce eram învățătoare. M-am susținut, să spunem așa, pentru că părinții mei n-au vrut să mă ajute financiar, să mă duc la facultate, pentru că nu făceam ce voiau ei. La acea vreme, pe baza mediei, luai dosarul și te duceai la judecătoria unde ți-ai fi dorit să lucrezi. Inițial m-am dus la parchet să fiu procuror. Foarte subtil mi s-a spus că nu au nevoie de femei în parchet.
Eu m-am dus la Brașov, terminasem Dreptul cu 9,85 și aveam locul asigurat, știu că am plecat la mare după ce mi-am depus dosarul. Ghinionistă de felul meu, eram la mare și m-au sunat ai mei disperați, spunându-mi: „Hai repede, că a venit, cum era pe vremuri, o înștiințare că nu mai merge așa, să îți depui dosarul.” A fost primul examen național de intrare în magistratură. Prima generație. Ok, mi-am luat bagajele și am venit, am dat examen la nivel național cu toate facultățile de drept, cu toți absolvenții. N-am mai prins Judecătoria Brașov și am prins Judecătoria Zărnești, dar eram tot acolo.
Am avut posibilitatea să-mi fac primele șase luni la Brașov. Și a devenit fascinant, culmea, am avut aceeași emoție când am intrat în sala de judecată prima oară și am resimțit-o la 19 mai 2022, când am intrat ultima oară în sala de judecată.
– De obicei oamenii când se gândesc la drept, când se gândesc la avocați, la procese, la instanțe, la parchete, se gândesc la hârtii. Și atât. Ce e fascinant în drept pentru tine?
– Pentru mine ca judecător, în primul rând, erau fascinante poveștile: a vedea dincolo de dosar, a privi omul. În penal exista și această prezumție de nevinovăție, și devenea fascinant să aduni probe, să asculți mărturii și tu, cu forul tău interior, cu cunoștințele tale, în sala de deliberare, în cabinetul tău personal, să creezi puzzle-ul. Și să vii cu realitatea, cu teoria și cu practica și să vezi unde se îmbină.
Deci era acel sistem al roților dințate, ce se potrivește, ce nu se potrivește. Știu că am avut sentințe pronunțate pe acel principiu in dubio pro reo. Când dubiul era atât de mare și probele nu convergeau către o anumită soluție, mi-am asumat. Și asta am învățat-o de la mătușa mea, care mi-a spus așa: „Mai bine lași în libertate, atenție, un vinovat, decât să bagi în pușcărie un om nevinovat.”
– Asta e foarte greu de înțeles pentru oamenii de rând, așa că o să te rog să o explici puțin prin prisma judecătorului.
– Condamnarea unui nevinovat este considerată o injustiție activă, produsă direct de stat, sistemul de justiție devine el însuși autorul unui rău ireparabil (privare de libertate, stigmatizare, uneori pedeapsă capitală) asupra unei persoane care nu a comis fapta. Eliberarea unui vinovat este o eroare „pasivă” — sistemul nu reușește să tragă la răspundere pe cineva, dar nu produce el însuși o nedreptate nouă asupra unei persoane nevinovate. De aceea, standardul probator în dreptul penal („dincolo de orice îndoială rezonabilă” / beyond reasonable doubt) este intenționat foarte ridicat — mult mai ridicat decât în dreptul civil (unde se aplică „preponderența probelor”). Acest prag înalt reflectă o asimetrie deliberată a riscurilor acceptate.
– Poate fi dureroasă pentru judecător o sentință pe care o pronunță?
– Au fost multe și au fost tulburătoare. Contextul în care s-au petrecut faptele pentru acele persoane m-a pus de foarte multe ori în poziția de a-mi da seama că n-am altceva de făcut decât să aplic legea și pot să-ți dau un exemplu care m-a marcat fantastic. Un accident de mașină: soțul și soția erau în mașină, aveau un buchet de flori pe banchetă și un tort pentru aniversarea a 25 de ani de căsnicie. Mergeau să sărbătorească împreună cu părinții soției.
Niște oameni deosebiți, intelectuali, o familie frumoasă. Dar, din păcate, pe drum, soțul greșește în trafic, intră într-o altă mașină în care erau niște tineri. A rezultat o vătămare corporală gravă, amândoi fiind foarte grav răniți, dar tragedia a fost că în accident își omoară soția. M-a marcat în tot procesul acela modul în care inculpatul s-a raportat la ceea ce mi-a spus în sala de judecată. Se constituiseră părți civile mama victimei, o doamnă în vârstă, și fiica celor doi, care era și ea căsătorită.
Au și spus: „Dar noi știm cum și-a iubit tata soția.” Omul acesta nu a vrut nicio fracțiune de secundă să-și omoare cel mai de preț om din viața lui și, repet, totul s-a întâmplat în ziua în care împlineau 25 de ani de căsnicie. S-a prezentat cu atâta demnitate și a spus: „Puteți întreba orice, dau orice fel de declarație vreți dumneavoastră, puteți să-mi dați ce pedeapsă considerați dumneavoastră mai gravă. O pedeapsă mai mare decât cea pe care mi-a dat-o Dumnezeu nu am de dus.”
Noi, de obicei, dăm ultimul cuvânt inculpatului și mai spunem ceva după ce vorbește el. A fost momentul în care eu n-am mai spus nimic, sala n-a mai spus nimic. Și cine eram eu, un om, să vin peste pedeapsa lui Dumnezeu? Și știu că am găsit atunci, încă se mai dădeau pedepsele cu executare la locul de muncă. Domnul lucra într-un sistem de asigurări, a fost singura mea pedeapsă cu executare la locul de muncă, nimic altceva nu mi s-a mai părut potrivit.
– Acum o să te întreb și opusul situației. A trebuit vreodată să eliberezi pe cineva despre care ai considerat că ar fi fost mai bine să fie în pușcărie?
– Nu. Am dispus o singură dată o eliberare din starea de arest preventiv a unui inculpat. Erau chiar începuturile carierei mele după primii doi ani, pe vremea când judecam în complete de doi judecători, vorbesc de zeci de ani în urmă. „Priviți acest pericol public”, spunea procurorul: recidivist, ieșit din pușcărie, după trei zile săvârșește din nou un furt calificat, prin efracție.
Ce făcuse, de fapt, omul nostru? Spărsese geamul unui magazin, aveam două probe importante: mâncase o conservă de pește și un compot. Inculpatul mi-a pus o întrebare. O întrebare la care eu n-am putut să răspund. Nu-l uit: era cu cătușele pe mâini și m-a întrebat senin: „Doamna judecător, v-a fost vreodată foame?”
N-am putut să răspund, că nu-mi fusese niciodată foame. Și m-am uitat la context și mi-a spus: „Da, am ieșit din pușcărie, am ieșit și n-am mai avut familie, n-am mai avut casă și nu m-a mai primit nimeni și eram de trei zile pe drum și mi-a fost foame. Dar, doamnă, n-am luat nimic, vă jur. Am intrat și am mâncat o conservă de pește și un compot.” Acela a fost momentul în care, în limitele permise de lege, am dispus punerea de îndată în libertate.
Și am cerut judecarea lui în libertate. Urma oricum să fie procesul, pentru că, da, spărsese o vitrină și consumase mărunțișurile acelea, nici nu mai știu în anii aceia cât costau, dar faptul că priviți acest real pericol social. Ce face societatea pentru oamenii aceștia, ca ei să nu mai ajungă în astfel de situații? Te pedepsesc, te educ, dar eu, societatea, ce mai fac cu tine în momentul în care te întorci?
– Cum s-a ajuns la psihologie?
– A venit momentul în care viața a considerat, sau cum zic eu, prietenul meu, Universul, că este timpul meu să primesc o sentință. Și a fost sentința bolii. Pentru că, într-adevăr, ceea ce percep și la pacienții mei de acum și pentru mine a fost o sentință de condamnare la moarte. Pentru că, în anii aceia, cancerul era egal cu moartea.
Acum eu recodez foarte mult această asociere; mă ajută și statisticile: cancer egal cu supraviețuire. Am schimbat. Șocul a fost foarte mare când am avut un cod de bare pe buletin. Acela mă identifica la Institutul Oncologic. A fost șocant faptul că ești redus de la tine, omul, persoana, de la tot ce ai fost până în momentul acela, la un cod de bare.
În 2019 am intrat la Facultatea de Psihologie, inițial pentru a înțelege mai bine prin ce trec pacienții oncologici și pentru a-i putea ajuta în cadrul unei asociații sau al unui ONG. Nici măcar nu visam la ceea ce fac astăzi. În 2020, când au reapărut semnele bolii și am ajuns din nou la tratament, mi-am dat seama că nu schimbasem absolut nimic. Atunci am înțeles că „nu te vindeci niciodată în locul în care te-ai îmbolnăvit”. Și de acolo, de fapt, a început schimbarea.
Am înțeles că ai două variante în boala asta. Ori faci o schimbare, iar boala te schimbă și omul care intră în boala oncologică nu mai este același cu cel care iese, ori rămâi acolo și perpetuezi acel sistem defectuos. Am ales vulnerabilitatea ca act de curaj, ca resursă internă.
– Boala te-a ajutat să înțelegi mai bine vulnerabilitatea?
– M-am rupt; m-a rupt și boala. Am stat un an acasă, nu m-a interesat nimic decât că eu trebuie să supraviețuiesc. Trebuia să supraviețuiesc ca să fie copilul meu bine; mai aveam și un băiețel mai mic. Atunci a început, până la urmă, lupta cu viața. Ca judecători, nu avem voie să fim vulnerabili din niciun punct de vedere.
Din perspectiva autorității și a imaginii, pentru mine aceasta era cea mai mare formă de slăbiciune: să fii vulnerabil. Viața m-a pus din nou în contextul în care am fost cea mai vulnerabilă. Am atins, vorba aceea, pragul cel mai de jos al vulnerabilității. Acolo dispar toate. Dispare forța, dispare omul puternic. Știi, cum spuneam de multe ori, cad toate măștile, se dă la o parte roba, rămâi tu. Cu întrebarea: „Cine mai sunt eu în fața bolii și a morții?”
– De ce ai renunțat la magistratură?
– În 2022, după cel de-al doilea AVC, luasem cumva decizia să mă retrag. Aveam toate condițiile legale. Știu că toată lumea întreabă de ce ne pensionăm atât de repede, dar nimeni nu se uită la cauze. Eu chiar aș cere CSM-ului să facă o statistică a bolilor judecătorilor și procurorilor. Mulți au murit fie în timpul profesiei, fie la un an, doi după pensie. Și am ales să trăiesc. Asta a fost.
– Cum privești acum diagnosticul: ca pe o sentință sau ca pe un apel la trezire?
– Un mare clopot de catedrală care sună și acum. Și da, apel la trezire. Acum da. Am mai spus-o și o repet, și asta îi învăț și pe pacienți: eu am dat sens suferinței mele și n-aș fi omul care este azi în fața ta dacă n-aș fi trecut prin această experiență a bolii. Aș fi fost și acum judecător în continuare. Garantat, cu siguranță.
– Mai vezi la fel frica de moarte?
– Nu, eu am lucrat extraordinar de mult pe acest concept. Am privit-o altfel când mi-am dat seama că există soluții. Ceea ce am înțeles și mi-a redus din acea frică este că depinde de mine cât de frumos trăiesc până la momentul ăla. Moartea este singura certitudine din viața noastră. Mai am multe de făcut și cumva mă agăț. Dar m-a ajutat să-mi ajut pacienții la momentul plecării. Pentru că, din păcate, mi-au și plecat mulți dintre ei.
– Cum ajung pacienții oncologici și aparținătorii la serviciile psihologice decontate?
– Cadrul de referință și primul act normativ care a reglementat decontarea serviciilor de evaluare și consiliere psihologică pentru pacienți oncologici, pentru aparținători și pentru terapia doliului a fost Ordinul nr. 3.303 din 2023. Serviciile de psihologie – sau psihologii – desfășoară activitate conexă actului medical. Noi nu suntem direct în contract cu Casa de Sănătate. Pacientul ajunge la medicii respectivi, oncologi, radioterapeuți sau din alte specialități care, conform normativului, pot să îl trimită la psiholog. Iar în scrisorile medicale pe care domnii doctori le emit, ei trec recomandarea de evaluare și consiliere psihologică. Pe baza acesteia, pacientul și/sau aparținătorul intră în contact cu mine.
– De ce este necesară specializarea în psiho-oncologie?
– Nu poți să gestionezi un pacient oncologic fără o specializare în domeniu. Pacientul oncologic este aparte. Nu este doar un pacient care are o depresie și o anxietate, pentru că vorbim despre tulburări ale afectivității. Tot ce se declanșează în psihicul pacientului vine de la momentul aflării diagnosticului. Ca să poți să stai de vorbă cu pacientul oncologic, să-l înțelegi cât de cât, tu trebuie să ai toate noțiunile de bază despre ce înseamnă boala aceasta.
– Se poate vorbi despre vindecare în patologia oncologică?
– Nici nu folosim cuvântul vindecare în patologia oncologică. Vorbim de remisie parțială și remisie totală, vorbim despre faptul că boala nu mai este detectabilă în corp. Cumva cuvântul «vindecare» e foarte sensibil aici. Există dacă folosești două sintagme dragi mie: vreau și pot. Deci nu mai este nimic cu „trebuie”. Vorbim despre vindecarea interioară. Până când eu nu fac schimbări, nu pot vedea vindecarea decât prin schimbările pe care le fac, începând cu mine.
– Poate exista o vindecare a sufletului chiar dacă trupul nu mai poate fi salvat?
– Acolo întâlnim ceea ce îmi place mie să numesc asumarea și pacea celor care pleacă din această lume împăcați cu diagnosticul, cu finalul, împăcați cu ei și cu lumea. Acolo putem spune că omul a plecat, să zicem, cu sufletul și cu mintea vindecată. A murit vindecat! Sună absurd, știu, dar…
– Cum poate trăi un om cu identitatea de pacient oncologic?
– Pacientul este un om care, până la un moment dat, a fost sănătos și căruia i se pune un diagnostic. În cabinet am clienți, dar în spital este pacient, pentru că omul acela poartă un diagnostic medical. Trebuie să trăiască și în această boală. Eu asta îi învăț: că pot să trăiască și să fie poate alți oameni, să aibă poate o altă viață, într-un alt ritm, chiar dacă rămân pacienți.
– Care sunt proiectele tale profesionale?
– Eu m-am înscris la doctorat. Este un doctorat în științe medicale, aici, la UMF. Doctoratul meu va fi în psihiatrie. Dar, din dorința mea de a forma psiho-oncologi, am accesat și mediul universitar la Cantemir, sunt asistent universitar și predau psihooncologie, psihosomatică și psihologia sănătății. Am pornit ca învățătoare, am pus creionul în mâna copiilor. Acum vreau să închid cercul. Pentru că degeaba avem zeci de mii de cărți și biblioteci, nu plec cu ele. Și vreau să fie cât mai mulți oameni alături de pacienți oncologici.
– Ce teme vom aborda în seria de articole din Cuvântul liber?
– Este vorba de acel moment de frică, de pierderea controlului și de moartea ca prezență, pe care până atunci nu am avut-o. Etapele sunt foarte clar definite: momentul diagnosticului, momentul tratamentului activ, perioada de remisie și etapa nedorită de nimeni, a recidivei. Aș prezenta, în etape, ce se poate face pe tot acest parcurs, din perspectiva și din rolul psihologului.
Citește și