Sanda Viţelar
Puţini îşi mai amintesc astăzi că, înainte ca PC-urile să intre în casele românilor, la Târgu Mureş funcţiona unul dintre cele mai importante centre de calcul electronic din Transilvania. Înfiinţat în 1973 pe strada Bolyai, Centrul Teritorial de Calcul Electronic (CTCE) procesa informaţii economice pentru întreg judeţul şi devenise, în ochii Securităţii, un obiectiv strategic care trebuia supravegheat permanent.
Documentele păstrate în arhiva CNSAS arată că, încă din 1977, Inspectoratul Judeţean Mureş al Ministerului de Interne a propus deschiderea unui dosar de obiectiv pentru instituţie, motivând că aici erau concentrate cantităţi impresionante de informaţii considerate secrete şi strict secrete.
Un centru în care se aflau planurile de dezvoltare ale Mureşului
Raportările Securităţii inventariază cu minuţiozitate documentele păstrate în centrul de calcul. Erau prelucrate studii privind dezvoltarea bazinului hidrografic Mureş, prognoze privind populaţia până în anul 2000, distribuţia forţei de muncă, investiţiile în învăţământ şi baze de date folosite în planificarea dezvoltării teritoriale.
Lista documentelor considerate sensibile este impresionantă. Printre ele se regăseau „Prognoza populaţiei – versiunea a II-a”, „Preliminarea distribuţiei forţei de muncă”, „Conţinutul fişierelor bazei de date utilizate în sistemele de programare”, „Sistemul de programare «Distribuţia forţei de muncă»”, „Baza de date pentru sistemul de programare de dezvoltare teritorială” şi „Prognoza învăţământului în bazinul hidrografic Mureş-Superior – 1973–2000”.
În arhiva centrului existau inclusiv planuri cincinale, documentaţii tehnico-ştiinţifice, lucrări ale Direcţiei Judeţene de Statistică şi proiecte propuse spre brevetare la OSIM.
Securitatea: „Principalul punct vulnerabil”
La numai câţiva ani de la înfiinţare, centrul devenise unul dintre cele mai importante obiective economice ale judeţului.
Într-un raport din 1977, Securitatea preciza că instituţia avea aproximativ 160 de angajaţi, iar calculatorul electronic funcţiona deja în trei schimburi.
Raportul consemnează:
„Din cei 160 de angajaţi au acces la date şi documente cu caracter secret de stat un număr de 60 de persoane, iar un număr de 18 persoane are avizul organului nostru pentru manipularea datelor şi documentelor secrete de stat în cadrul sălii de calculator electronic.”
Ofiţerii identificau imediat şi ceea ce considerau cea mai mare vulnerabilitate a instituţiei:
„Principalul punct vulnerabil atât din punct de vedere al funcţionalităţii Centrului, cât şi al concentrării de date secrete de stat constituie sistemul de calcul electronic – sala de calcul cu bandotecă – precum şi cele două săli de analiză şi programare.”
Rudele din străinătate deveneau un motiv de suspiciune
Poate cele mai grăitoare pasaje ale dosarului arată modul în care Securitatea privea angajaţii care aveau rude în Occident.
Raportul notează sec că „dintre angajaţii Centrului un număr de 20 de persoane au rude în străinătate”, iar mulţi călătoreau peste hotare atât în interes personal, cât şi de serviciu.
În ochii Securităţii, acest lucru era suficient pentru a justifica deschiderea dosarului de obiectiv şi intensificarea supravegherii.
Un exemplu este cel al lui Walter Graeff, care avusese acces la toate documentele importante ale instituţiei.
Documentul consemnează:
„În urma refuzului înapoierii în ţară a soţiei şi băiatului susnumitului, conducerea instituţiei a luat măsura îndepărtării din funcţia pe care o deţinea, la data de 15 octombrie 1977.”
Nemulţumit de noua funcţie, Graeff a cerut transferul la întreprinderea Prodcomplex, unde a continuat să lucreze ca proiectant.
Cazul Szelyes Magdalena
Un raport din februarie 1982 descrie situaţia unei angajate care a plecat în Elveţia împreună cu soţul.
Documentul arată că femeia s-a întors în ţară, însă soţul a rămas în Occident.
Securitatea nota:
„Ea s-a înapoiat în ţară la timp, dar soţul a refuzat să se mai întoarcă în ţară… s-a stabilit că cea în cauză are intenţia să-şi urmeze soţul (cu cei doi copii minori), fapt pentru care s-a propus conducerii C.T.C.E. transferarea ei cu serviciul la o altă întreprindere din Tg. Mureş.”
În acelaşi raport apare şi cazul analistului Kloss Mihail, care avea doi fraţi în Republica Federală Germania.
Deşi documentul precizează explicit că „nu este semnalat cu activităţi suspecte”, Securitatea propunea totuşi mutarea sa într-o unitate unde nu se centralizau date importante.
Concluzia ofiţerilor este una care spune multe despre logica vremii:
„Ar fi oportună să fie ridicată… problema acelora care au rude apropiate în străinătate. În primul rând să nu se încadreze persoane din această categorie… iar persoanele a căror rude apropiate rămân ilegal sau pleacă legal definitiv în străinătate să fie transferate în unităţi unde nu au acces la date.”
Dischetele „floppy”, considerate pericol pentru securitatea statului
Poate cel mai spectaculos document din dosar este o notă din august 1981 dedicată apariţiei discurilor flexibile, tehnologie aflată atunci la început în România.
Securitatea considera că acestea schimbă complet regulile jocului.
Nota explică avantajele tehnice ale suportului magnetic:
„Are o capacitate de înregistrare de 512.000 caractere, respectiv 256 pagini format A4… permite accesul direct la informaţie… poate fi folosit timp îndelungat… de un număr mare de persoane.”
Dar imediat concluzia devine una specifică epocii:
„Introducerea discului flexibil… creează posibilitatea folosirii lui pe scară largă în activitatea de spionaj.”
Documentul enumeră motivele:
„Stocarea unui volum mare de informaţii într-un volum fizic redus; cifrarea şi supercifrarea informaţiei; introducerea sau scoaterea lor lejeră din ţară; transpunerea sau extragerea datelor de către orice persoană, sumar pregătită.”
Ca urmare, Direcţia a III-a a Securităţii dispunea verificarea tuturor persoanelor care aveau acces la discurile flexibile şi transmiterea instrucţiunilor către toate centrele teritoriale de calcul electronic din ţară.
Un obiectiv păzit ca o unitate militară
Planul de pază întocmit în 1986 arată cât de serioasă era protecţia centrului.
Documentul descrie senzori montaţi la geamuri şi acoperiş, încuietori electromagnetice, control permanent al accesului, verificarea bagajelor şi chiar control corporal la intrare şi ieşire. Nicio persoană străină nu putea intra fără legitimaţie şi aprobare, iar după terminarea programului accesul angajaţilor era permis doar cu aprobarea conducerii.
Paza avea instrucţiuni inclusiv pentru incendii, explozii, inundaţii sau tentative de pătrundere prin efracţie, iar în document apar numerele de telefon ale conducerii, ale Miliţiei şi ale pompierilor, care trebuiau anunţate imediat în caz de incident.
Dosarul oferă astfel o imagine rară asupra începuturilor informaticii din România comunistă şi asupra modului în care regimul privea calculatoarele: nu doar ca instrumente pentru economie, ci ca obiective strategice, unde fiecare dischetă, fiecare angajat şi fiecare rudă din Occident puteau deveni, în ochii Securităţii, un potenţial risc pentru stat.
Citește și