Ileana Sandu
Fotografia poate fi privită nu doar ca artă sau profesie, ci ca stil de viaţă, pentru că schimbă felul în care priveşti lumea şi felul în care te raportezi la timp, oameni şi experienţe
*A vedea altfel cotidianul. Fotograful învaţă să observe lumina, gesturile, expresiile şi detaliile pe lângă care ceilalţi trec adesea fără să le remarce
*Prezenţă şiatenţie. Fotografia te obligă să fii prezent. Un moment bun poate dura doar câteva secunde, iar aparatul te învaţă să fii atent la ceea ce se întâmplă acum
*Căutarea frumosului în lucrurile simple. O stradă obişnuită, o fereastră, o persoană în lumină naturală sau un peisaj familiar pot deveni subiecte fotografice
*Memorie şi timp. Fotografia este, într-un anumit sens, o formă de dialog cu timpul. Ea păstrează nu doar cum arăta un moment, ci şi emoţia asociată lui.
Fotografia de portret, de stradă sau de eveniment presupune apropiere, încredere şi empatie. A fotografia un om înseamnă şi a învăţa să-l priveşti cu respect
*Aparatul poate deveni un motiv pentru a călători, a explora locuri noi şi a ieşi din rutina zilnică
* Cu timpul, fiecare fotograf îşi formează un anumit mod de a vedea: preferă anumite lumini, culori, subiecte şi emoţii
*Astfel apare un stil care spune ceva despre autor
* Alegerea cadrului este şi o alegere personală: ce merită să păstrez? ce mă emoţionează? ce vreau să transmit? Din acest punct de vedere, fotografia poate deveni o formă de autocunoaştere
* Un stil de viaţă fotografic nu înseamnă să fotografiezi totul, ci să înveţi să priveşti înainte de a fotografia
*În esenţă, fotografia ca stil de viaţă înseamnă să transformi privirea într-un mod de a fi: să fii mai atent la oameni, la lumină, la locuri şi la momentele trecătoare.
Astăzi, o fotografie se face într-o secundă. Scoatem telefonul din buzunar, apăsăm un buton şi imaginea este gata. Putem să o vedem, să o modificăm şi să o trimitem în câteva clipe oriunde în lume. Dar fotografia nu a fost întotdeauna atât de simplă.În spatele fiecărei fotografii de astăzi se află aproape două secole de experimente, invenţii, oameni pasionaţi şi transformări spectaculoase.
Pe 19 august este sărbătorită, în fiecare an, Ziua mondială a fotografiei – o zi dedicată artei, ştiinţei, tehnicii şi istoriei fotografiei. Data aminteşte de momentul din 1839 în care procedeul numit „dagherotip” a fost prezentat public la Paris şi a devenit primul proces fotografic cu adevărat practic şi larg cunoscut.
Ideea de a fixa o imagine proiectată de lumină este mult mai veche decât fotografia propriu-zisă:încă din Antichitate era cunoscut principiul camerei obscure – un spaţiu întunecat în care lumina pătrunde printr-o mică deschidere şi proiectează imaginea exterioară.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, inventatorul francez Joseph Nicéphore Niépce a făcut experimente cu substanţe fotosensibile. În jurul anului 1826, el a realizat ceea ce este considerată prima fotografie permanentă supravieţuitoare, cunoscută drept View from the Window at Le Gras. Expunerea a durat însă foarte mult, iar imaginea era departe de ceea ce numim astăzi fotografie.
Niépce a colaborat apoi cu Louis Daguerre, iar cercetările lor au dus la apariţia dagherotipului. În 1839, invenţia a fost făcută publică, iar fotografia a început să se răspândească rapid.
Una dintre cele mai cunoscute imagini asociate cu fotografia veche este cea a oamenilor serioşi, care par că privesc fix aparatul.Motivul este simplu: trebuiau să stea nemişcaţi.
Primele procedee fotografice necesitau expuneri mult mai lungi decât cele cu care suntem obişnuiţi astăzi. Un zâmbet menţinut minute întregi era dificil, iar orice mişcare putea transforma fotografia într-o imagine neclară. De aceea, portretele timpurii au o atmosferă sobră, aproape solemnă.
Odată cu dezvoltarea tehnologiei, timpii de expunere au scăzut, iar fotografia a devenit din ce în ce mai accesibilă.
Un moment decisiv a venit la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu George Eastman şi aparatele Kodak. Fotografia a început să iasă din laboratoare şi din mâinile specialiştilor. Aparatele au devenit mai uşor de folosit, iar fotografia a început să intre în viaţa de zi cu zi.
Din acel moment, oamenii nu mai fotografiau doar portrete oficiale. Au început să păstreze imagini de familie, vacanţe, evenimente, copii, case şi momente aparent banale.
Fotografia devenea, astfel, nu doar o formă de artă, ci şi o memorie vizuală a societăţii.
În România, fotografia s-a răspândit încă din secolul al XIX-lea. La Bucureşti, dagherotipia a stârnit interes, iar în 1840 Colegiul Sfântul Sava a cumpărat un aparat de acest tip. Ulterior, apariţia plăcilor cu gelatină şi bromură de argint a contribuit la trecerea către fotografia modernă. Într-o societate aflată în plină modernizare, noua invenţie a stârnit rapid curiozitate. Portretul fotografic începea să înlocuiască treptat portretul pictat, iar aparatele de fotografiat deveneau tot mai prezente în marile oraşe.
Unul dintre pionierii fotografiei româneşti a fost Carol Popp de Szathmári (1812–1887). Născut la Cluj, el s-a stabilit la Bucureşti, unde şi-a deschis atelierul fotografic în 1843. A fost pictor, grafician şi fotograf, iar activitatea sa a acoperit atât fotografia de portret, cât şi documentarea unor evenimente
Szathmári este considerat unul dintre pionierii fotografiei de război. A documentat Războiul Crimeii (1853–1856), iar mai târziu a fotografiat şi campania militară din timpul Războiului de Independenţă din 1877–1878. Fotografiile şi schiţele sale au surprins militari, tabere, drumuri, localităţi şi scene de viaţă din timpul conflictului. Aparatul său de fotografiat a devenit astfel un fel de martor al epocii. Într-o perioadă în care imaginea fotografică era încă o noutate tehnologică, Szathmári a înţeles valoarea ei documentară.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fotografia se dezvoltă rapid în Bucureşti şi în celelalte oraşe importante. Apar ateliere fotografice, iar portretul devine accesibil unei categorii tot mai largi de oameni. Fotografia nu îi mai reprezintă doar pe domnitori şi aristocraţi. Încep să fie fotografiaţi negustori, militari, intelectuali, artişti, familii şi oameni obişnuiţi.
Un rol important l-au avut şi fotografii Curţii Regale. Colecţiile Bibliotecii Naţionale a României păstrează astăzi imagini realizate de fotografi precum Carol Szathmari, Franz Mándy sau Foto Julietta, alături de numeroase fotografii de presă şi documentare.
Fotografiile din această perioadă sunt astăzi documente istorice de o valoare extraordinară. Ele ne permit să vedem cum arătau străzile, oamenii, clădirile şi costumele unei Românii care nu mai există.
Dacă Szathmári este unul dintre marile nume ale începuturilor fotografiei româneşti, Iosif Berman (1890–1941) este una dintre figurile esenţiale ale fotoreportajului românesc din prima jumătate a secolului XX. Berman a fotografiat România interbelică într-o perioadă de transformări sociale profunde. A surprins Bucureştiul, lumea satului, târguri, muncitori, ţărani, comercianţi, evenimente sportive şi scene din viaţa cotidiană. Colecţia sa păstrată la Muzeul Naţional al Țăranului Român cuprinde imagini cu nunţi, târguri, oameni la muncă, străzi bucureştene, peisaje şi numeroase scene de viaţă.
Fotografiile lui Berman au o calitate aparte: nu par doar nişte simple „documente”. Oamenii fotografiaţi au personalitate, gesturile lor spun o poveste, iar cadrul transmite atmosfera locului. Privindu-le astăzi fotografiile lui Szathmári, Berman şi ale altor fotografi ai epocii, descoperim ceva ce niciun manual de istorie nu poate reda în acelaşi fel: vedem chipurile oamenilor,vedem cum se îmbrăcau, străzile pe care mergeau, casele în care locuiau, pieţele în care făceau comerţ şi felul în care îşi petreceau timpul. De aceea, fotografia veche este mai mult decât artă. Este memorie vizuală.
Evoluţia fotografiei în România urmează, în mare, transformările din restul Europei.
La început, fotografia era un eveniment în sine: oamenii mergeau la atelier pentru un portret şi trebuiau să stea nemişcaţi în faţa aparatului. Apoi, odată cu dezvoltarea tehnologiei, aparatele devin mai uşor de transportat, timpii de expunere scad, iar fotograful poate ieşi în stradă. Apare astfel fotoreportajul: fotograful nu mai aşteaptă ca lumea să vină în atelier. El merge acolo unde se întâmplă lucrurile, adică pe stradă, în sate, la manifestaţii, în fabrici, la evenimente sportive sau pe front.
În secolul XX, fotografia a devenit tot mai rapidă şi mai accesibilă. Au apărut aparate mai mici, filme color, blitzuri, obiective performante şi aparate reflex. Fotografia a devenit esenţială pentru presă, publicitate, modă, ştiinţă şi familie.
Apoi a venit revoluţia digitală.Filmul fotografic a fost înlocuit treptat de senzori digitali, iar imaginile au început să fie stocate sub formă de fişiere. Nu mai era nevoie să aşteptăm developarea filmului pentru a vedea rezultatul.
Iar următorul pas a fost telefonul mobil. Astăzi, aproape fiecare persoană are permanent asupra sa un aparat foto. Fotografia a devenit una dintre cele mai obişnuite forme de comunicare: fotografiem ce mâncăm, unde călătorim, ce vedem, cu cine suntem şi ce ni se întâmplă.
În urmă cu aproape 200 de ani, o fotografie era un eveniment. Astăzi, putem realiza sute de imagini într-o singură zi. În acelaşi timp, fotografia şi-a păstrat una dintre cele mai importante funcţii ale sale: aceea de a păstra timpul pentru că o fotografie veche poate să ne arate cum arăta o stradă, un oraş sau un om care nu mai există, poate păstra expresia unui chip, moda unei epoci, o casă dispărută sau o clipă pe care memoria noastră a uitat-o.
De aceea, fotografia nu este doar ceea ce vedem, ci şi ceea ce alegem să nu uităm. Ea trebuie privită nu doar ca pe o imagine făcută cu telefonul, ci ca pe rezultatul unei poveşti de aproape două secole – o poveste despre lumină, tehnologie, artă şi, mai ales, despre dorinţa oamenilor de a păstra o clipă pentru totdeauna. Peste 100 sau 200 de ani, fotografiile pe care le facem astăzi cu telefonul vor putea deveni, la rândul lor, documente despre România timpului nostru. (documentare – digital camera world, smart history, culturaladuba.ro)
Citește și