În România se vorbește de ani întregi despre dezvoltare, infrastructură, absorbția fondurilor europene, reducerea decalajelor față de Occident și necesitatea de a recupera timpul pierdut, însă, dincolo de discursurile oficiale și de miliardele care apar în programe de finanțare, continuăm să avem un stat capabil să transforme o investiție necesară unei comunități într-un maraton administrativ care poate dura cât două sau trei mandate electorale.
Aceasta este problema profundă a României care ne arată exact și cât de corupt este statul: incapacitatea aparatului public de a analiza, aviza și autoriza investițiile într-un interval de timp care să mai aibă vreo legătură cu realitatea economică și cu nevoile oamenilor.
Județul Mureș oferă, din păcate, suficiente exemple pentru a înțelege cât de gravă a devenit această situație, rutieră din jurul municipiului Târgu Mureș este cazul cel mai elocvent. Înainte de toate, însă, trebuie făcută o distincție foarte clară, pentru că în spațiul public sunt deseori confundate două investiții diferite. Prima este Varianta de Ocolire Târgu Mureș, Corunca–Livezeni–Sângeorgiu de Mureș–Ernei, proiect care ține de CNAIR și de Ministerul Transporturilor, iar cea de-a doua este Inelul Ocolitor al municipiului Târgu Mureș, proiect distinct, împărțit în mai multe tronsoane și gestionat de administrația municipală, chiar dacă realizarea lui presupune inevitabil relația cu instituțiile centrale și administratorii infrastructurii naționale.
Centura Corunca–Ernei reprezintă probabil una dintre cele mai bune demonstrații despre felul în care statul român reușește să consume ani întregi în jurul unei investiții despre a cărei necesitate aproape nimeni nu mai discută. Vorbim despre aproximativ 11,6 kilometri de drum, nu despre traversarea Carpaților printr-un tunel de o sută de kilometri și nici despre o lucrare inginerească fără precedent în Europa, și totuși istoria acestei investiții se întinde deja pe mai bine de un deceniu. În martie 2025, primarul municipiului Târgu Mureș, Soós Zoltán, reclama public faptul că administrațiile locale sunt obligate să răspundă solicitărilor într-un termen legal, în timp ce în relația cu administrația centrală există situații în care răspunsurile sunt așteptate perioade enorme, nominalizând CNAIR printre instituțiile cu care există asemenea dificultăți și indicând tocmai cazul centurii, începută de aproximativ 12 ani și încă neterminată.
Dar apare o întrebare mult mai incomodă decât aceea a simplei incompetențe administrative: de ce unele proiecte se mișcă, iar altele zac ani întregi între aceleași instituții ale statului? Cum se face că, atunci când există suficientă voință, o urgență politică sau o miză considerată importantă, comisiile se pot întruni, documentele pot fi analizate, avizele pot fi obținute și circuitul administrativ, despre care ni se spune în alte situații că este atât de complicat încât necesită luni sau ani, începe dintr-odată să funcționeze? Dacă procedurile sunt aceleași pentru toți, dacă legea este aceeași și dacă instituțiile sunt aceleași, atunci diferențele uriașe dintre viteza cu care înaintează diverse investiții merită nu numai observate, ci explicate public.
Și de aici vine întrebarea pe care administrația românească preferă să nu o audă: ce anume trebuie să existe în spatele unui proiect pentru ca ușile să se deschidă mai repede? Este suficient ca cineva suficient de influent să considere investiția prioritară? Trebuie să existe presiune politică, un telefon dat unde trebuie, un interes economic puternic sau o persoană care știe exact la ce ușă trebuie să bată? Iar dacă există situații în care lucrurile se pot rezolva repede, atunci cum mai poate fi justificată senin situația celorlalte proiecte, ținute cu anii în proceduri?
Aici se află adevărata monstruozitate a sistemului: nu doar în numărul avizelor, ci în lipsa de predictibilitate și transparență a modului în care sunt obținute. Dacă un document poate primi răspuns într-o lună într-un caz și poate rămâne blocat un an în altul, cetățeanul are dreptul să întrebe cine stabilește, în realitate, viteza administrației. Cine hotărăște ce proiect este urgent și ce comunitate poate să mai aștepte? Cine explică de ce pentru o investiție se găsesc rapid soluții administrative, iar pentru alta apar succesiv noi cerințe, noi clarificări, noi comisii și noi termene? Un stat în care asemenea diferențe nu pot fi explicate prin criterii publice și verificabile nu poate pretinde încredere necondiționată din partea cetățenilor.
Mai grav este că sistemul este construit aproape perfect pentru ca nimeni să nu răspundă pentru rezultatul final. Primarul poate fi sancționat politic, constructorul poate primi penalități, consiliul local poate fi acuzat că nu și-a făcut treaba, însă atunci când un proiect intră în hățișul instituțiilor centrale, răspunderea se pulverizează între direcții, servicii, ministere, agenții, companii naționale și comisii. Fiecare poate demonstra că și-a îndeplinit propria procedură, fiecare poate arăta către instituția următoare, iar după cinci sau zece ani putem avea un dosar administrativ impecabil și un drum care nu există. Aceasta este marea performanță a birocrației românești: poate produce justificări pentru orice, mai puțin rezultatul pentru care a fost creată.
Iar cetățeanul nu circulă pe avize, nu își duce copilul la școală pe studii de fezabilitate și nu ajunge mai repede acasă pentru că documentația „a intrat în comisie”. Pentru locuitorii din Târgu Mureș, Sângeorgiu de Mureș, Ernei și din celelalte localități sufocate de trafic, explicația că un proiect „se află în circuitul de avizare” încetează să mai fie o justificare și începe să semene cu o sfidare. Centura Corunca–Ernei și Inelul Ocolitor sunt două investiții diferite și trebuie tratate ca atare, însă traseele lor administrative obligă la aceeași întrebare fundamentală: de ce trebuie ca o comunitate întreagă să aștepte ani pentru decizii pe care instituțiile statului, atunci când există suficientă voință, demonstrează că sunt capabile să le ia mult mai repede?
România are nevoie de avize, controale și reguli, dar mai ales are nevoie ca acestea să fie aplicate tuturor după aceleași criterii și în termene care pot fi verificate public, pentru că altfel suspiciunea va continua să planeze asupra fiecărui proiect care inexplicabil zboară prin instituții și asupra fiecăruia care inexplicabil putrezește într-un sertar. Fiecare investiție publică majoră ar trebui să aibă un traseu administrativ transparent, în care să putem vedea cine a primit documentația, când a primit-o, cât timp a ținut-o și ce a decis, fiindcă numai atunci vom putea afla dacă problema României este pur și simplu o administrație incompetentă sau dacă, în anumite situații, motorul birocratic știe să funcționeze perfect, dar pornește numai atunci când cineva suficient de puternic găsește cheia potrivită.
Sanda Vițelar
Urmăreşte şi: