Mă bucur că au reușit. Jos pălăria în fața conducerii Institutului Inimii din Târgu Mureș, în fața constructorilor, proiectanților, inginerilor, muncitorilor și a tuturor celor care au dus această investiție până la capăt. Au ridicat în aproximativ 500 de zile un spital modern, după aproape o jumătate de secol în care Târgu Mureșul nu a mai văzut construită de la zero o asemenea unitate medicală. Este o performanță uriașă, cu atât mai mare cu cât a fost obținută nu datorită sistemului, ci, pe alocuri, în ciuda lui.
La inaugurare, politicienii s-au așezat, inevitabil, în primele rânduri. Au venit pentru fotografii, discursuri și pentru a-și lipi imaginea de o investiție care dă bine în orice campanie. Numai că, înainte de a-și împărți meritele, ar trebui să se facă mici în scaune și să asculte cu mare atenție cuvintele constructorului. Iar funcționarii care au plimbat hârtii, au întârziat avize, aprobări sau plăți ar trebui să bage bine la cap fiecare frază rostită de acest OM.
Constructorul a spus limpede că, în timp ce structura ajunsese deja la etajul al treilea, compania plătise avansuri de milioane de euro pentru materiale, echipamente și furnizori, fără să fi încasat încă niciun leu. Deasupra proiectului pluteau întrebări pe care statul trebuia să le fi rezolvat înainte de începerea lucrărilor: mai rămâne spitalul în PNRR, mai are finanțare, de unde se plătește și dacă va putea continua?
Firma putea să oprească șantierul. Avea motive contractuale, juridice și economice. Nu a făcut-o. A continuat să plătească, să comande materiale și să țină oamenii la lucru, asumându-și riscul unui blocaj financiar major. În spatele acestei decizii nu erau doar niște cifre într-un tabel, ci aproximativ o mie de angajați, familiile lor, salarii, fabrici și furnizori. În timp ce unii își păzeau semnătura și scaunul, alții își riscau compania pentru ca România să aibă un spital.
Cea mai dură concluzie a discursului ar trebui scrisă cu litere mari în fiecare instituție publică: „Uneori, scrierea unei hârtii, analiza și emiterea unui aviz, a unei aprobări sau a unui ordin de plată ori întocmirea unui tabel în Excel, care se mută dintr-un birou în altul, par să fie mai grele decât ridicarea unui spital”. Aceasta este România administrativă, descrisă fără menajamente: oamenii ridică o clădire în soare, praf, ger și zăpadă, iar o hârtie stă liniștită pe un birou.
La fel de grea este imaginea căruței invocată de constructor: „Tocmai cei care ar trebui să tragă căruța la deal se urcă în ea și, de cele mai multe ori, mai pun și piedici”. Nu putea fi descris mai exact aparatul nostru birocratic. Sunt instituții întregi care nu împing proiectele înainte, ci se urcă în spinarea celor care muncesc. Nu caută soluția, ci justificarea pentru care nu se poate. Nu asumă, ci pasează. Nu construiesc, ci cer încă o hârtie.
Constructorul a mărturisit că a fost naiv atunci când a crezut că toți cei implicați vor avea același interes: finalizarea spitalului. „M-am înșelat”, a spus el. O declarație devastatoare la inaugurarea unei investiții medicale vitale pentru întreaga țară. Dacă nici în cazul unui spital în care vor fi operați copii, părinți și bunici nu există un interes comun, atunci pentru ce anume se mai mobilizează statul român?
Politicienii și funcționarii prezenți ar trebui să lase, măcar pentru o clipă, festivismul. Să nu se grăbească să transforme spitalul într-un trofeu de partid sau într-un decor pentru fotografii. Meritul real le aparține celor care au semnat cu răspundere, au riscat, au găsit soluții și au muncit zi și noapte. Doamnei manager Mariana Ciorbă, conducerii institutului și constructorilor li se cuvin felicitările. Celorlalți li se cuvine o lecție.
La final, constructorul a spus simplu: „Eu sunt constructor, nu sunt om politic. Am venit să vă spun ce au făcut niște oameni”. Și ceea ce au făcut acești oameni se vede: un spital. Ceea ce au făcut alții nu se vede, dar s-a simțit în întârzieri, incertitudine, piedici și nopți nedormite. Așadar, jos pălăria pentru cei care au construit. Iar cei care s-au urcat în căruță să se dea jos, să tacă și să învețe.
Sanda Viţelar