O femeie tânără este ucisă, tranșată, apoi aruncată într-o valiză, într-un râu. O tragedie cumplită, în fața căreia un om cu un dram de omenie ar trebui să tacă, să aștepte ca ancheta să stabilească faptele și să se gândească la suferința celor rămași. Dar nu. În spațiul online apar imediat cei care înjură, batjocoresc și se bucură. Cei care găsesc vina victimei, fac glume pe seama morții ei și își afișează cruzimea ca pe o medalie.
Euglenele, paramecii și paraziții sociali ai rețelelor se reped asupra unei femei care nu se mai poate apăra. Îi judecă viața, alegerile, familia, trecutul. Își varsă veninul peste o crimă și se felicită pentru „sinceritate”. Nu au curajul să spună lucrurile acestea față în față. Sunt tari în gură cât timp se ascund în spatele unui ecran și cât timp victima este altcineva.
Să te bucuri că o femeie a fost ucisă și aruncată ca un obiect nu este o opinie. Este cruzime. Să batjocorești o victimă nu înseamnă să fii „direct”, „fără filtre” sau „curajos”. Înseamnă să fi pierdut până și cel mai elementar bun-simț. Nicio antipatie și nicio judecată despre felul în care a trăit cineva nu justifică bucuria în fața unei asemenea morți.
Și ce se întâmplă când rolurile se schimbă? Când victima este cineva din familia lor? Când femeia ucisă ar putea fi fiica, sora, mama sau prietena lor? Atunci, brusc, cer compasiune. Cer ca lumea să nu judece, să nu răspândească zvonuri, să nu facă glume, să lase familia să-și plângă durerea. Cer exact omenia pe care ei au refuzat-o altora. Dintr-odată, înțeleg că o victimă nu trebuie umilită și că moartea nu e prilej de spectacol. Dar numai când tragedia ajunge la ușa lor.
Acești paraziți sociali nu construiesc nimic. Se hrănesc din nenorocirea altora, din scandal și din umilire. Nu au viață personală, nu au preocupări care să-i scoată din mizeria propriilor comentarii și nu au nici măcar decența de a tăcea atunci când nu pot spune ceva omenesc. Au conturi, timp de pierdut și o nevoie bolnăvicioasă de a fi văzuți. Iar rețelele le oferă tribună, microfon și o mulțime în fața căreia își pot juca rolul de judecători.
Sub fiecare știre despre o crimă se adună aceeași galerie: experți improvizați, moraliști de ocazie și oameni care hotărăsc, în două rânduri, cine merita să trăiască și cine nu. Nu așteaptă ancheta. Nu le pasă de adevăr și nici de familia îndoliată. Vor să lovească, să provoace și să adune reacții. Apoi numesc asta libertate de exprimare, de parcă libertatea le-ar da dreptul să calce în picioare orice urmă de omenie.
Nu, cei care se bucură că o femeie tânără a fost ucisă, tranșată și aruncată într-o valiză într-un râu nu au capacitatea să se uite la ei înșiși. Nu se vor opri să vadă cât de goi sunt și câtă ură au strâns în ei. Pentru asta ar avea nevoie de conștiință, iar comentariile lor arată că au înlocuit-o cu un ecran și cu aplauzele altor oameni la fel de lipsiți de compasiune. Pot cere milă când durerea îi ajunge din urmă. Dar asta nu șterge cruzimea pe care au oferit-o altora.
Sanda Vițelar