Cravata de pionier m-a făcut să plâng de două ori și ultimele dăți de când îmi amintesc. Prima oară de ciudă, că oricât de obraznic m-am dat, tot m-au făcut pionier în ultima tură, aia a repetenților cu diplomă. Uram ideea de înregimentare și pe comuniști (educația de acasă, una sănătoasă, cred), dar aveam 6-7 ani. A doua oară eram în clasa a III-a, când surioara mai mică a vrut să fie harnică și mi-a ars cravata în timp ce o călca, apoi a ascuns-o bine de tot, de ajunsesem la crize de nervi. Nu puteai merge la ore fără ea. Deci, ciudă și nervi, prima oară că nu o doream și a doua oară că nu o găseam. Paradoxal, aș zice.
Acum, niște copii la fel ca mine cel de odinioară, cu toate că-s ditamai adolescenții, tinerii aproape că se tăvălesc prin colb de supărare că a apărut un proiect de lege privind uniforma. Mai exact, să redevină obligatorie. Nu așa ca pe vremea comuniștilor, cum acuză părinții moderni și copiii răsfățați, ci după discuții între stat și cei în cauză. Negocieri, cum ar veni. Așa procedează un stat slab, de parcă au fost negociați dascălii, manualele și orarul pentru cei care urmează să ajungă pe băncile școlii.
Care sunt acuzațiile directe ale celor care aproape plâng că nu vor mai putea veni la ore îmbrăcați ca la discotecă? Multe sunt justificate și se rezumă la o frază: nu așa se rezolvă problemele din educație! Aici urmează enumerare, printre care abandonul școlar sau imposibilitatea unor micuți să fie educați, din motive de sărăcie sau că au părinți troglodiți de religie sau cine știe ce idei de grotă. Și au dreptate elevii care zic că nu se rezolvă multe cu uniforma. Nici nu este scopul ei, ci este legat, în primul rând, de disciplină și de seriozitate. O matricolă nu are doar numele școlii, pe care o poți face de râs sau să fii mândru că o porți (fiind într-o instituție de elită), ci și numărul. Un fel de CNP. În acest fel, fiecare elev poate fi identificat, iar după fapte să fie lăudat sau sancționat.
Nu e marea schimbare așteptată, care oricum nu poate fi făcută peste noapte de un ministru la câteva luni, dar este un pas spre disciplinarea micuților care nu mai percep educația la modul serios. În general, firește. Telefoanele mobile, machiajul, unghiile false (până și la școala generală) și îmbrăcămintea de club rămân în afara școlii. Și să nu uităm de comuna Ciugud, un exemplu de dezvoltare pentru toată țara, unde elevii poartă uniforma de 7 ani. 7 ani, fraților! Nu doar acolo se întâmplă și nici doar în România.
Așadar, le sugerez celor supărați pe o formalitate banală, până la urmă, să accepte că școala nu este pentru parada modei, ci pentru a te educa. Ai o singură obligație: să înveți. Desigur, acum va interveni și decența. Apoi priviți spre instituții private și publice: există un dress code. Nu fiecare se echipează cum are chef, că își caută job. Recunosc că am o singură frică legată de uniformă: generos aparent, statul se va oferi să achite uniformele, așa cum se procedează atât în instituțiile militarizate, cât și la firmele de stat. Și atunci apar firmele-căpușă ale politicienilor. Nici asta nu-i bai, că oricum trebuie cineva să le facă. Problema e că sunt de o calitate jalnică, de începi să apreciezi hainele chinezești, cu o calitate superioară mizeriilor furnizate celor obligați să le poarte. În concluzie, nu e o tragedie, ci un pas înainte. De elevi va depinde, în general, dacă vor fi mândri când vor defila prin oraș sau se vor ascunde. Este vorba, desigur, de imaginea pe care școala/liceul o va avea datorită lor, că vor pune burta pe carte la modul serios, nu buricele degetelor pe ecranul mobilului.
Tiberiu Lovin
Citește și