Dacă aș fi fost președintele României, după-amiaza de ieri nu m-ar fi găsit nepregătită. Aș fi avut deja în mână decretul de dizolvare a Parlamentului și aș fi intrat în direct, cu o conferință de presă pe toate canalele, imediat după anunțarea rezultatelor votului acestor așa-ziși reprezentanți ai cetățenilor români.
Președintele trebuie să conducă pentru cetățeni, nu pentru interesele grupurilor care s-au adunat sub acoperișul Casei Poporului. Acestea au arătat exact cât le pasă de români: deloc. Sunt bune la fluturat steaguri și la rostit sloganuri patriotarde, și cam atât.
De cinci luni, România nu are un guvern cu puteri depline. Iar acum, în Parlament, au picat două propuneri de guvern. În aceste condiții, ce consultări mai pot schimba situația? Cât să mai aștepte președintele ca aceleași partide să se răzgândească, să-și împartă din nou funcțiile și să vină cu o altă formulă care să cadă, poate, la următorul vot?
Ni se va spune, desigur, că procedura trebuie respectată și că președintele nu poate dizolva Parlamentul după bunul plac. Dar procedura nu poate deveni un paravan pentru lipsa de decizie. Când negocierile nu duc nicăieri, când două propuneri au fost respinse, iar țara este ținută într-o criză prelungită, președintele are obligația să spună limpede ce urmează și să-și asume o soluție, nu să lase impresia că asistă de pe margine.
Parlamentarii au demonstrat că pot respinge, bloca și prelungi criza. Nu au demonstrat însă că pot forma o majoritate capabilă să guverneze. Iar cetățenii nu au ales reprezentanți ca să-i privească negociind la nesfârșit, în timp ce problemele țării rămân fără răspuns.
În schimb, președintele pare să se ascundă în spatele formulei „voi consulta partidele”, ca și cum încă o rundă de discuții ar putea șterge cinci luni de blocaj și două voturi ratate. Consultările nu sunt o soluție în sine. Sunt doar un pretext convenabil atunci când nimeni nu vrea să-și asume răspunderea unei decizii.
Un șef de stat nu este ales ca să numere la nesfârșit eșecurile partidelor, ci ca să intervină atunci când instituțiile nu mai reușesc să producă o soluție. Dacă președintele vede criza, dar se mulțumește să constate că ea continuă, atunci nu mai vorbim despre prudență, ci despre teama de a-și folosi autoritatea și de a-i înfrunta pe cei care au împins țara în acest impas.
Iar tăcerea, amânările și refugiul în proceduri nu sunt neutralitate. Sunt o formă de lașitate politică. În vreme ce partidele își fac socotelile, România rămâne fără un guvern capabil să răspundă deplin pentru deciziile sale, iar președintele pare mai preocupat să nu supere pe nimeni decât să pună capăt crizei.
Sanda Vițelar
Citește și