Acest material reprezintă continuarea articolului dedicat intervențiilor psihologice în cazul pacienților cu recidivă a bolii sau aflați în stadiu terminal. Dacă prima parte a prezentat principiile generale ale sprijinului psihologic, terapia demnității, doliul anticipativ și metodele de gestionare a anxietății, partea a doua urmărește diferențele dintre intervenția destinată pacienților care mai pot urma un tratament și cea adresată bolnavilor aflați în faza terminală.
Psihologul clinician și psiho-oncologul Anamaria Cristina Hambețiu explică modul în care trebuie adaptat sprijinul psihologic în funcție de evoluția bolii
Vestea recidivei poate fi, pentru un pacient oncologic, mai greu de suportat decât diagnosticul inițial. Dacă prima îmbolnăvire poate fi însoțită de speranța că tratamentul va duce la vindecare, reapariția bolii reactivează frica de moarte, neîncrederea în propriul corp și amintirile legate de tratamente, internări și efecte adverse.
„Pacientul care află că boala a revenit nu pornește de la zero. El are deja memoria bolii și știe ce înseamnă investigațiile, spitalizarea și tratamentul. Această experiență poate fi uneori o resursă, dar poate genera și epuizare emoțională, prin sentimentul că nu mai are puterea să treacă încă o dată prin tot ce a trăit”, explică psihologul clinician și psiho-oncologul Anamaria Cristina Hambețiu.
În funcție de evoluția bolii și de opțiunile medicale disponibile, pacientul poate urma unul dintre cele două trasee: continuarea tratamentului sau intrarea într-o etapă în care obiectivul principal devine controlul simptomelor și menținerea calității vieții. Intervenția psihologică trebuie adaptată fiecărei situații, iar traseul se poate schimba în timp.
Pacientul care mai poate urma un tratament
Pentru pacientul aflat în recidivă, dar care are în continuare indicație pentru tratament, prima nevoie este recâștigarea sentimentului de control. Reapariția bolii poate reactiva gânduri intruzive despre moarte, anxietate și depresie. În plus, pacientul trebuie să își reorganizeze din nou viața de familie și activitatea profesională și poate ajunge să se teamă că va deveni o povară pentru cei apropiați.
„Este firesc ca recidiva să fie resimțită la fel de intens sau chiar mai intens decât diagnosticul inițial. Această reacție nu înseamnă că pacientul a eșuat în procesul de adaptare, ci că se confruntă cu o nouă amenințare și are nevoie ca suferința lui să fie recunoscută și validată”, spune Anamaria Cristina Hambețiu.
În ședințele de consiliere sunt reevaluate resursele pe care pacientul le-a folosit în prima perioadă de tratament. Psihologul îl ajută să identifice ce l-a sprijinit și ce nu a funcționat, astfel încât noul plan de adaptare să fie construit pornind de la experiența deja acumulată, nu de la zero.
Un alt obiectiv este păstrarea unei speranțe realiste. Aceasta nu presupune negarea gravității bolii și nici promisiuni false, ci stabilirea unor obiective concrete, pe termen scurt și mediu: parcurgerea unei etape de tratament, participarea la un eveniment de familie sau reluarea unei activități importante pentru pacient.
Sprijinul psihologic poate fi necesar și în luarea deciziilor privind tratamentul. Atunci când există mai multe variante terapeutice, cu beneficii și efecte adverse diferite, pacientul trebuie ajutat să își clarifice prioritățile și să comunice mai ușor cu echipa oncologică.
„Nu orice decizie medicală este doar despre durata tratamentului. Pentru pacient poate conta și felul în care va putea trăi în perioada următoare, ce efecte adverse este dispus să accepte și ce activități sau relații dorește să păstreze”, explică specialistul.
Anxietatea și depresia trebuie urmărite activ, mai ales după rezultatele investigațiilor, la schimbarea liniei terapeutice sau în cazul apariției unor efecte adverse severe. Tehnicile de relaxare, respirația și exercițiile de reglare emoțională pot fi utile înaintea investigațiilor și a ședințelor de tratament, cu acordul medicului și în funcție de starea pacientului.
Pacientul aflat în faza terminală
În cazul pacienților aflați în fază terminală, centrul intervenției se schimbă. Obiectivul nu mai este exclusiv lupta pentru vindecare, ci adaptarea la situație, găsirea unui sens și păstrarea calității timpului rămas. Pacientul și familia pot ajunge la această înțelegere în ritmuri diferite, iar diferențele trebuie respectate.
„În faza terminală, pacientul are nevoie de adevăr, dar adevărul trebuie transmis cu empatie și într-un ritm pe care îl poate asimila. Comunicarea nu este un singur moment, ci un proces continuu, în care pacientul trebuie să poată pune întrebări și să își exprime temerile”, afirmă Anamaria Cristina Hambețiu.
Suferința emoțională este adesea amplificată de durere, oboseală sau dificultăți de respirație. De aceea, psihologul trebuie să colaboreze cu medicii și cu echipa de îngrijiri paliative. Intervenția psihologică nu poate fi separată de controlul simptomelor fizice și de nevoia pacientului de confort.
În această fază, prezența terapeutică poate fi la fel de importantă ca aplicarea unei tehnici. Capacitatea psihologului de a rămâne alături de pacient, de a tolera tăcerea și de a nu evita discuțiile despre moarte poate oferi un sentiment de siguranță într-un moment dominat de incertitudine.
Terapia demnității poate susține continuitatea biografică a pacientului și relația acestuia cu familia. Discuțiile despre viața sa, despre rolurile importante pe care le-a avut, despre lucrurile de care este mândru și despre mesajele pe care dorește să le transmită celor dragi pot contribui la reducerea suferinței existențiale.
La fel de importantă este susținerea familiei, care trece printr-un doliu anticipativ. Rudele pot fi afectate de epuizare, teamă, vinovăție sau conflicte nerezolvate. Consilierea individuală, grupurile de sprijin și reevaluarea periodică pot fi necesare mai ales în cazul persoanelor foarte dependente emoțional de pacient sau al celor care au trecut prin pierderi multiple.
„Familia nu trebuie privită doar ca un sprijin pentru pacient, ci și ca o parte a procesului de îngrijire. Și membrii familiei au nevoie să fie ascultați, informați și ajutați să se pregătească pentru momentul pierderii”, arată psihologul.
Diferența dintre cele două trasee este esențială. Pacientul care mai poate urma un tratament are nevoie, în primul rând, de un plan, de sprijin în luarea deciziilor și de recâștigarea controlului. Pacientul aflat în fază terminală are nevoie de sens, prezență, demnitate și continuitatea relațiilor. În ambele situații, intervenția psihologică trebuie reevaluată periodic și adaptată evoluției bolii.
Sanda Viţelar
Citește și