Literatura istorică şi social-politică românească cuprinde reflecţii emoţionante ale unor personalităţi de prestigiu ale vieţii noastre politice şi cultural-ştiinţifice în legătură cu semnificaţia cardinală a Marii Uniri din 1918. Marea Unire din anul 1918 reprezintă încheierea unei Mari Epopei din istoria zbuciumată, tulburătoare a neamului românesc, înfăptuirea firească a năzuinţelor sale seculare de unitate naţional-statală, a idealului pentru care s-au jertfit generaţii de înaintaşi, împlinirea unei necesităţi obiective, inexorabile pentru fiinţa şi destinele românilor, elementul primordial şi absolut pentru viaţă, cum se exprima Nicolae Iorga.
Cu îndreptăţit temei se sublinia în preambulul Declaraţiei de Unire, de la 1 Decembrie 1918, că „teritoriile locuite de români de la descălecarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti", şi că „nu există putere de a suci logica până acolo ca invadările elementelor străine, dirijate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului, cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii".
Una din cele mai izbutite caracterizări a Marii Epopei a luptei românilor pentru făurirea statului naţional-unitar o datorăm profesorului Ioan Lupaş, care spune că: „Unitatea noastră naţională — releva marele istoric — a fost cimentată nu numai de sângele soldaţilor noştri, ci şi de suferinţele intelectualilor şi scriitorilor, care începând cu secolul al XV-lea au îndurat pentru ideile lor închisoarea şi surghiunul. Ei au fost promotorii mişcărilor şi luptelor care au dus în sfârşit la această unitate de mult visată" (Ioan Lupaş, Istoria Unirii românilor, Bucureşti, 1937). Noi am adăuga că, alături de soldaţii şi intelectualii noştri, un rol hotărâtor l-au avut ţăranii, muncitorii, preoţii şi alte categorii sociale, întregul nostru popor, din toate provinciile istorice.
Profesorul Ioan Lupaş demonstrează, de asemenea, o înţelegere corectă a raportului dintre factorii naţionali şi internaţionali în înfăptuirea Marii Uniri din 1918. Întreaga evoluţie istorică a poporului român, după Marea Unire până în zilele noastre, confirmă cu pregnanţă concepţiile lui I. I. C. Brătianu cu privire la semnificaţia duală, naţională şi internaţională a Marelui Act Istoric din anul 1918, impactul său benefic asupra operei constructive a poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic, precum şi asupra civilizaţiei europene.
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia înscrie o pagină de nepieritoare glorie în istoria poporului român, demonstrând viabilitatea şi trăinicia sentimentului naţional. Lanţurile robiei s-au rupt, zăgazurile nedreptăţii s-au sfărâmat, naţiunea română priveşte înainte cu demnitate şi cu încredere în viitorul său. Actul unirii a fost un act firesc şi a întrunit adeziunea întregii suflări româneşti de pe cele două versante ale Carpaţilor, el demonstrează totodată lumii întregi că legăturile sufleteşti dintre fraţi nu au putut fi rupte de vitregia istoriei, că asuprirea pe care guvernele claselor dominante au exercitat-o asupra fiilor naţiunii române din acest colţ al pământului strămoşesc nu a făcut altceva decât să consolideze ideea unităţii naţionale a românilor. Căci cu cât asuprirea era mai mare, cu atât mai dârză era lupta pentru libertate, în suferinţă se călesc sufletele tari, prin suferinţă la biruinţă, spune atât de plastic înţelepciunea poporului nostru. Jertfele celor mai buni fii ai neamului românesc aduse pe altarul patriei nu au fost în zadar, ele au constituit un exemplu de urmat, un îndemn la luptă, căci zorile biruinţei vor apărea să aducă răsplata acestor sacrificii pe care naţiunea română le-a adus în lupta sa pentru libertate.
