Fiecare om are nevoie de alți oameni. Pentru a evolua, pentru a iubi, pentru a împărtăși, pentru a trăi, pentru a plânge... pentru tot ce înseamnă viață. Fie că se numesc parteneri, prieteni, colegi, cunoștințe, rude. Avem nevoie unii de alții. Timpul pe care uneori ne dorim să-l petrecem doar cu noi, nu ar mai fi la fel dacă nu i-am avea pe ei, ceilalți oameni, la care să ne întoarcem. Timpul acela s-ar transforma în singurătate. Grea, urâtă și dureroasă. Ne-am plictisi, ne-am înstrăina, într-un final, chiar și de propriul nostru EU și ar începe așteptarea.
Așteptarea de a primi. Indiferența, răutatea, invidia, viclenia ucid.... sufletul. Omul singur se transformă într-un om răutăcios, ursuz, melancolic, depresiv, mereu la pândă în a găsi motivația singurătății lui, în a pândi și judeca greșelile celorlalți, uitând, că, probabil, motivul singurătății lui sufletești este propria lui persoană, este refuzul de a se integra în bucuria și tristețea oamenilor din jurul lui. Așteptarea semnului venit de la ceilalți oameni, cum că încă existăm pentru ei, că încă se gândesc la noi, că încă le suntem colegi, prieteni... cunoștințe, fără ca el singur să facă vreun efort de a-și remedia singurătatea. Sufletul este un depozit imens de sentimente frumoase, care trebuie dăruite, afișate, chiar exploatate spre binele nostru și al celor din jur. E foarte adevărat că, uneori, ne simțim obosiți să tot întoarcem și celălalt obraz și, categoric, au existat și vor mai exista oameni care ne-au rănit și dezamăgit, dar sufletul nostru nu a secat. Încă putem oferi! Atunci când sufletul se vindecă, și se vindecă, credeți-mă, își reface “stocul” de bunătate și de iubire. Dar toate acestea nu au valoare dacă nu sunt oferite. Fiecărui om în parte și tuturor în același timp.
Înainte de a aștepta un zâmbet, oferă tu unul. S-ar putea să bucuri un suflet. Înainte de a aștepta o vorbă bună, oferă tu una. S-ar putea să aduci mângâiere. Înainte de a judeca pe cineva, gândește-te dacă și cum poți să-l ajuți. ÎNAINTE DE A CERE... OFERĂ !!!
