Ne naștem, creștem și apoi, după un anumit punct, creșterea se schimbă în... înaintare în vârstă. Un proces absolut normal, care aduce cu sine multe înțelegeri și conștientizări a ceea ce ne dorim, suntem, am realizat sau încă avem de făcut sau, uneori, regrete devenite tardive cu trecerea timpului. Dacă ajungem să înțelegem și unde am greșit, dacă încercăm să schimbăm ce am greșit și unde am rănit, e și evoluție, nu doar înaintare în vârstă. Pact cu timpul încă nu a reușit nimeni să facă. Negocieri nu există. Timpul trece, sau poate noi trecem prin timp. Cert este că amprenta timpului își lasă urma asupra fiecăruia dintre noi. Ceasul biologic ticăie și începem să înțelegem că timpul nu ne aparține, că viața e, de fapt, scurtă. Ajungem la o vârstă la care, copii fiind cândva, le spuneam altora “bătrâni” și ne e greu să acceptăm că în aceeași direcție ne îndreptăm și noi. Ne uităm în jur și vedem alte persoane, cu ani mai mulți decât noi și, brusc, realizăm, că le suntem datori. Dar nu toți înțelegem asta, din păcate. De multe ori și mulți dintre noi, uităm că ceea ce în copilărie ni se părea că merităm, că ni se cuvine, de fapt, am primit de la cei cărora le spunem, azi, bătrâni. Bătrâni care, ori ni se par că stau în calea vieții noastre pe care noi vrem să o trăim mai repede, mai în fugă, ori, din cauza lor trebuie să așteptăm mai mult la un medic, ori traversează prea încet pe trecerea de pietoni. Unii aleg să mormăie în barbă, alții le adresează cuvinte deloc frumoase, uitând că mașina pe care el sau ea o conduce e, probabil, concepută, făcută și asamblată de un om care e acum bătrân, că știm să citim datorită unei învățătoare care acum e bătrână, că, atunci, în copilărie, când am fost bolnavi, ne-a tratat un medic, care acum e și el bătrân, iar bunica care ne aștepta cu cartofi copți și clătite și mereu ne lua apărarea, e bătrână.
Ei bine, acești semeni ai noștri, fie că ne sunt rude sau nu, fac parte din viața noastră, sunt bătrânii noștri. Le datorăm respect, le datorăm ceea ce avem, ceea ce suntem. Nu avem dreptul să le știrbim demnitatea, nu avem voie să-i marginalizăm, să îi îmbătrânim mai devreme decât o face timpul. Știm cu toții că a îmbătrâni devine, în societatea umană, un privilegiu. Așa cum ne tratăm noi părinții, bunicii, bătrânii în general, așa vom fi și noi tratați de generațiile care vin din urmă. Știm cu toții că puterea exemplului este mai convingătoare decât vorba.
Începem să mai simțim și noi câte un junghi, plasele cu cumpărături parcă devin mai grele, cele 3 etaje pe care trebuie să le urcăm par mai multe și, brusc, înțelegem că reacțiile noastre negative, gen: “Of, iar îl /o doare ceva” atunci când bătrânii noștri se plâng, nu sunt corecte, că, da, organismul poate da semne de oboseală care vin uneori cu dureri, că începem, tot mai des, să apelăm la ajutorul copiilor noștri și că oricât ne-am da silința, randamentul nostru nu mai e același. Dar, ne simțim jigniți când tinerii ne spun, mai în glumă, mai în serios: “Începi să îmbătrânești”. Ei bine, ca și noi, vârstnicii noștri au demnitate. Își poartă vârsta și demnitatea vârstei cu mândrie, la care noi, sub nicio scuză, nu avem dreptul să aducem vreo atingere.
Bătrânețea din punct de vedere biologic nu e frumoasă și nici ușoară, dar nu e o boală. Bătrânețea din punct de vedere social e o boală. Dar nu a lor, a vârstnicilor, ci a noastră, a celor care încă mai avem putere, e boala de care noi suferim, simptomele fiind lipsa de respect, încercarea de a le știrbi lor demnitatea, incapacitatea noastră de a înțelege că nu ei au ales să îmbătrânească, iar lipsa de afecțiune și atenție față de bătrânii noștri, până la urmă, va lovi în noi, cei care ne credem invincibili. Răutatea e gratuită, dar are efect de bumerang. Dacă noi vrem să îmbătrânim frumos, de ce nu îi ajutăm și pe ei să-și trăiască bătrânețea demn și frumos?
