„Şi dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Şi cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.
De-aceea capul sus vi-l ridicaţi,
Tu frate, soră, mamă şi părinte,
Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi.
Nu! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte!"
(Zorica Laţcu)
Am reuşit împreună cu voi să vedem cum Taina răsare din sufletul ţăranilor români. E Taina Neamului Românesc. Acolo, la Doboi, urmaşii plăieşilor lui Ştefan şi-au păstrat cu greu limba românească, sânge şi lacrimi au curs şi-au înmuiat piatra cimitirului de pământ.
Unii au crezut că la Doboi nu mai sunt români. Ţăranii de-aici, atunci când sufletul românesc le-a fost răscolit de cântecele doinite ale studenţilor din ASCOR şi ale Părintelui Costin, au lăcrimat, ridicându-se în picioare, ridicându-se-n Neam. Atunci ei i-au simţit pe cei adormiţi în cimitirul de pe Deal că-i veghează, atunci noi toţi am ştiut că cei care stau lângă Hristos, cei căzuţi pentru a se Înălţa, nu au apus în răsărit zadarnic. Fără sufletul Neamului nicio faptă nu se poate zidi.
Cineva dintre noi i-a dăruit unui copil un steag tricolor. I-a spus să-l ţină bine, să nu-l piardă cumva. Copilul l-a privit cu multă îngrijorare, simţind parcă o anumită povară... a încercat să-l dea spre păstrare bunicului care-l însoţea. Bătrânul, trecându-şi mâinile peste ochii de ceaţa albastră, i-a dat steagul înapoi, spunându-i: „La tine trebuie să stea, băiete, uneori pentru noi este prea târziu.. dar pentru voi, nu." Puiuţul de român a împăturit steagul şi l-a băgat cu un gest brusc în sân, sub cămaşă, întinzând bărbăteşte mâna spre bunelul lui. Odată, demult, cămeşile lungi şi pletele de români vechi au fost tăiate, copilul, şi cei asemenea lui, vor vindeca aceste răni, cu sufletele lor de români ce se închină pe Dealul Bisericii din Doboi. Ei nu sunt singuri! „Noi nu suntem morţi!"
