Să ne cunoaştem înaintemergătorii: Artur Enăşescu!

Distribuie pe:

Se ştie doar că s-a născut în anul 1889. Unii susţin că s-a născut la Burdujeni, după alţii la Botoşani, tatăl - Alexandru - fiind oficiant PTT, căruia pe măsură cu înaintarea în vârstă şi urcarea în ierarhia poştelor, ca şef al Oficiului PTT din Botoşani, lumea îi spunea „Conu' Alecu".

Cineva spunea, cunoscându-i viaţa şi poezia, că „Artur Enăşescu a trecut prin viaţă, atât de umil, încât nici măcar locul de naştere nu-i este cunoscut!". Ceva incredibil! Ceva greu de conceput în cazul unui poet talentat, cu har de la Dumnezeu.

Se ştie doar că „era văr cu viitorul mare actor Ion Manu". Fire nu prea supusă, rebelă la constrângeri de orice fel, pe Artur Enăşescu „şcoala nu l-a prea atras, la cursuri ducându-se doar pe apucate". După cei doi-trei ani, la Liceul Naţional din Iaşi, abia în anul 1913 îşi ia bacalaureatul, cu mari întârzieri, între anii 1911-1913 aflându-se la Paris, „pentru studii superioare", însă, conform părerii lui Tudor Vianu, „care-l preţuia deosebit de mult, a urmat doar câteva cursuri de filosofie".

Dacă şcoala, studiile nu l-au prea preocupat, în schimb, iubea „eleganţa vestimentară, florile şi femeile". Debutul literar şi-l face, conform unei susţineri a lui Mihail Straje, la 25 august 1910, în numărul 8 al „Convorbirilor critice", iar cu sprijinul moşierului Victor Miclescu, un unchi conservator, Artur Enăşescu ajunge redactor la „Epoca", acelaşi an însemnând debutul cu sonete în „Convorbiri literare".

Este considerat „poet-filosof", încredinţând tiparului mai multe articole politice în diferite reviste ale timpului („Politica şi Cultura"; „Emanciparea politică a femeii"; „Cărturarii în politică"; „Este războiul un factor de purificare morală?"; „Intelectualismul lui Alexandru Vlahuţă"; Domnul Iorga şi naţionaliştii"), dar în acelaşi timp, semnând şi o „amplă recenzie asupra debutului literar al lui Lucian Blaga".

Printre personalităţile vremii, care-l admirau deosebit, se afla criticul Perpessicius. Artur Enăşescu publică în „Universul literar", colaborând şi la „Rampa, „Propilee literare", „Familia", poezii precum „Afrodita", „Clipe din urmă", „Lacrimi", „Pe un ţărm elenic", „Poetul", sonetele „O!, Nordul, Nordul lunilor polare" şi „Vise la Nordul plin de ceţuri grele…", „Ţiganca" şi „Visătorii".

Considerând poezia „Poetul", un fel de crez literar al autorului, redăm câteva strofe: „Port cerul cu stele pe umerii mei! / Tot focul iubirii în piept! / Cuvântul mi-e harpă, vrăjită de zei, / Iar gândul, toiag de-nţelept. // Par, braţele-mi, ruguri aprinse, pe veci; / Cunună de flăcări mi-e gura, nu lut! / Fiorii de viaţă, chiar, lespezii reci / I-aş da printr-un singur sărut. //…// Când, aprig spumează, veninul pe limbi, / Ş-asupra-mi cad pietre morman, / Tu pietrele-n bulgări de aur le schimbi / O! Fluier vrăjit al lui Pan! //…// Eu trăsnete, fulgere, toate le-adun! / Furtună dezlănţui în voie, / Şi-mprăştii pe lume, cu-avântul străbun, / Scântei din făclia lui Joe! // Ocean sunt ce trece de-al stâncii grumaz, / Unesc lutul negru cu-albastrul senin; / Din orice simţire făcând un talaz, / Înving uriaşul destin!".

Cel care „trăsneşte fulgere" şi toate le-ndrumă, care furtuni poate dezlănţui în voie, care uneşte „lutul negru cu-albastrul senin", care „din orice simţire face un talaz" şi învinge - doar în poezie, nu şi în viaţă - „uriaşul destin", ne-a lăsat şi sonetul „Visez la Nordul plin de ceţuri grele…": „Visez la Nordul plin de ceţuri grele! / În vechiul port, din anii seculari, / Corăbii trec şi luntre de pescari, / Alunecând cu albele vintrele! // Se leagănă pe coapsele lor tari, / Şi pe catarg c-un stol de rândunele, / Şi-acelaşi cântec urcă pân-la stele, / Ce-l scot din piept vânjoşii marinari. // Din vălul alb, scăpându-i o şuviţă, / Pe ţărm, îndrăgostita pescăriţă / Privind, în val, un aurit delfin, // Ca unda ce-i sclipeşte la picioare / Sub focul asfinţitului de soare, / Îşi umflă sânul gol într-un suspin."

Oare câţi dintre români îşi mai amintesc, poate doar câţiva mai vârstnici bucureşteni, de acel cântec de demult auzit, seară de seară, prin restaurantele şi crâşmele Bucureştiului, poate mai mult o variantă, o prelucrare a poeziei „Ţiganca", şi mai ştiu cine-i autorul versurilor? „E Riţa, fecioara cu ochii sprinţari, - / Cu sâni ca de piatră, / Născută-n alaiul a zece cobzari, / Regină pe şatră. // Zglobie ca fulgul, cutreieră văi / Şi negre poene, / Iar ochii ei tineri îi joacă-n văpăi / Pe umede gene. // Cosiţa ei creaţă, pe umerii goi, / Îi cade-n inele, / Surâsu-i aruncă pe-ntregul zăvoi / Sclipiri de mărgele. // Aprinsă-i năframa ce-i flutură-n vânt, / Râd galbeni în plete - / Când trece cu-n zâmbet, zvârl cuşma-n pământ / Nomadele cete. // Când naşte sub corturi un cânt legănat / Şi-un zvon de sandale, / Cu patimă cruntă ciocanele bat / În vechi nicovale. // Ea joacă sub vaierul strunii prelung / La focuri sărace, / Şi razele lunii fiinţa-i străpung / Cu sute de ace. // Uşor se mlădie, roteşte pe loc, / Dând chiot sălbatic, / Şi pare piciorul ei sprinten în joc, / Atins de jăratic. // Dispare-n vârtejuri, sar banii pe sân / Loviţi de furtună! / Şi geme ca vie sub meştere mâini, / Lăuta străbună. // Târziu stau nomazii la stele culcaţi, / Iar ea, pe câmpie, / Sărută văzduhul cu ochi dilataţi / De-o sfântă beţie".

Este vremea în care „treptat sănătatea i se agravează", iar „absenţele minţii", la Artur Enăşescu, sunt tot mai dese, ca şi în cazul lui Bacovia, „care nu a atins, niciodată, decăderea intelectuală a lui Enăşescu". Se spune că „din cauza mizeriei fizice şi a singurătăţii", „o singurătate care-l apăsa, îl dispera". „Ajunsese ca o cameră goală - spunea Eugen Jubeleanu -, în care nu mai bate niciun ceas!".

S-a stins din viaţă, în anul 1942, la 47 de ani, cel care „a trecut prin viaţă atât de umil, încât nici măcar locul de naştere nu-i este cunoscut". S-a stins în singurătatea lui, în camera aceea în care „nici un ceas nu mai bătea".

Fără îndoială, Artur Enăşescu „putea reprezenta o stea a poeziei româneşti, versurile lui aflându-se la un pas de desăvârşire". Nu şi-a triat opera, în pofida unor poezii de excepţie. Cum poezie de excepţie este şi poezia „Cruce albă de mesteacăn": „Cruce albă de mesteacăn,/ Răsărită printre creste,/ Cine te cunoaşte-n lume,/ Cruce fără de poveste?// Peste braţele-ţi întinse,/ Din poiana fără flori,/ Uneori s-apleacă-n noapte/ Cârdurile de cocori.// Şi-n tăcerea nesfârşită,/ Sub arcadele de brad,/ Nu s-aude decât plânsul/ Cetinilor care cad.// Cruce albă de mesteacăn/ Biciuită de furtuni,/ Peste lemnu-ţi gol, doar luna/ Pune albele-i cununi.// Ca de-o mână nevăzută/ Slovele-ţi se şterg de ploaie;/ Tot mai mult te bate vremea,/ Vânturile te îndoaie…// Şi ca mâine, fulgii iernii/ Te vor prinde-n a lor salbă,/ Şi vei dispărea din lume,/ Cruce de mesteacăn, albă.// Sfântul îngropat sub tine/ Cine-l va mai şti de-acum,/ Cruce albă, rătăcită,/ Lângă margine de drum?// Braţele-ţi, de vânturi smulse/ Se vor pierde pe poteci,/ Numai brazda de ţărână/ Nu-l va părăsi pe veci".

Lasă un comentariu