Ne dorim cu totii un oras frumos si, modern si tocmai de
aceea, strangem din dinti cu stoicism cand nu ne putem
folosi garajele (pentru care, fie vorba intre noi, platim un
impozit de ne suna urechile) din cauza lucrarilor de amenajare
care par sa nu se mai termine niciodata si dureaza mai mult
decat facerea a cateva zeci de lumi. Ne supunem fara
cracnire unui travaliu zilnic in cautarea unui loc de parcare,
macar la cateva strazi de casa, asa incat sa nu-ti cari
bagajele si copiii prea mult pana la scara blocului, pentru
ca sunt sparte toate strazile deodata in jurul tau si te
gandesti ce bine ar fi fost ca lucrarile sa se fi realizat macar
prin rotatie, asa incat disconfortul sa fie minimizat.
Colac peste pupaza, desi dispui de un garaj, neputandu-l
utiliza, trebuie sa platesti taxa de parcare. Faceam un calcul
estimativ de genul: impozitul pe garaj de 400 lei/an, inseamna
33 lei/luna aruncati in toate lunile in care nu l-ai putut utiliza
(deja sunt vreo 3 luni, iar preconizarile muncitorilor o mai
intind inca vreo 2 luni cel putin). Dar uite ca i-am gasit o
intrebuintare garajului. Vine un muncitor la mine si ma roaga
"Haideti, doamna, lasati-ma sa pun capacele de canal in
garajul dumneavoastra, ca un capac costa 8.000 de lei si
n-am vrea sa fie furate�. Clipesc des, nedumerita, pentru ca
aflasem ca tocmai acesti muncitori lasasera vechile capace
aruncate intr-un morman de moloz, de unde bineinteles ca
fusesera subtilizate peste noapte (nu intrebati de cine si
cum, pentru ca explicatia nu o detin si nici nu ma dumiresc
cum ar fi fost posibil asa ceva la ce greutate are un capac de
canal cu toata garnitura lui de sustinere). Dar, ca un cetatean
devotat al acestui oras, ii permit omului sa depoziteze doua
mormane de capace in garajul meu, bineinteles, neinchizand
ochii toata noaptea ca nu cumva sa fie subtilizate si de sub
firava paza a celor doua lacate chinezesti. De dimineata,
omul nu vine sa scoata capacele la 7,30 asa cum mi-a promis,
astfel incat sa pot ajunge in pace la lucru. Se infiinteaza mult
dupa ora 8, imi promite ca va asfalta in fata garajului meu
(care are o mica rampa extrem de denivelata si distrusa mai
mult de alti muncitori de la canalizare) si se face nevazut.
Aflu ca solicitarea de depozitare fusese facuta si altor
vecini, care, insa, nu si-au asumat raspunderea pentru
depozitarea unei asemenea valori. Pe de alta parte, daca
chiar vreau sa imi asfaltez in fata garajului cu ocazia
lucrarilor de reabilitare, nu am decat o solutie "se face
doamna, dar dati si dumneavoastra ceva� acolo�.
Ei, dar ce nu facem noi pentru orasul nostru? Suportam cu
stoicism zgomotele crancene ale utilajelor, la ore cand pruncii
ar trebui sa isi faca somnul de amiaza, facem slalom printre
mormanele de moloz aparute peste noapte in fata intrarilor din
bloc si multumim cerului cand nu ploua sa ne umplem incaltarile
de noroi inainte de a ajunge la lucru. Ne dezvoltam si abilitatile
paranormale, incercand sa intuim momentele in care strada
gata asfaltata, pe care tocmai am descoperit-o pentru a parca
cat mai aproape de bloc, ar putea fi sparta din nou, pentru
cine stie ce motiv, asa incat sa nu ne trezim cu masinile blocate,
fara posibilitati de iesire din perimetrul afectat. Modernizarea
produce disconfort, suntem constienti cu totii de acest lucru,
dar parca te intrebi daca nu cumva lucrurile ar putea fi realizate
si in alt fel. De exemplu, sa se organizeze lucrarile in asa mod
incat sa nu fie blocat accesul la locuinte, sa se comunice
durata lucrarilor si datele la care anumite strazi vor fi
inaccesibile, sa fie transportate cu celeritate reziduurile din
lucrari, sa se acopere gurile de canale si conducte, care
prezinta un real pericol pentru copii.
Visand frumos la un oras curat si modern, strangem din dinti
si incercam sa ne inarmam cu rabdare, dar suntem oameni si
disconfortul modernizarii ne afecteaza zi cu zi, incercandu-ne
toleranta la stres cu un factor in plus. Dea Domnul soare si
putere de munca lucratorilor, asa incat sa ne bucuram cat mai
curand de linistea orasului nostru elegant.
