INTOARCERI LA IZVOARELE NEAMULUI

Pe foaia de garda a cartii "Vatra noastra de dor�, profesorul
Grigore Bota, autorul acestei "Antologii selective de texte
folclorice din comuna Taureni, judetul Mures�, a asternut, cu acea
scriere ingrijita, artistica, parca amintind de un caligraf domnesc,
urmatoarele cuvinte finale: "Primiti, va rog, fragmente din fiorul de grai
si suflet romanesc al taranilor din satul de langa tauri�.
Fiu de tarani fiind, mereu insotit de amintitul "fior de grai si de suflet
romanesc�, am poposit la Taureni, in sarbatoarea crestinatatii
Constantin si Elena, cu gandul la victoria de demult a ostilor imparatesti
sub semnul mare al crucii aparute pe cer, pusa pe steaguri biruitoare,
pentru a cinsti, impreuna, truda unui om, a profesorului Grigore Bota,
cu gandul si staruinta acestuia de a ne lasa mostenire aceste dovezi
ale continuitatii, ale dainuirii, ale obarsiilor noastre ca romani, pe aceste
meleaguri dintotdeauna romanesti, ale neamului dintai nascut crestin,
prin apostolul Andrei, in aceasta batrana Europa.

Intorc paginile "Vetrei noastre de dor�, cu placuta zabava a cititorului
calatorind prin acele zone ale Transilvaniei noastre, "eterne si
nedespartite�, leagan al nasterii poporului roman, pe sub un curcubeu
vesnic al cantecului de dor si dragoste, al doinei si al dainuirii.
Si parca din strafunduri de vreme pana la noi auzim venind cuvintele
istoricului, ale savantului Nicolae Iorga, care spunea candva ca, inainte
de rasaritul soarelui, la romani se aud cantecele! Citesc din seria
"cantecelor de jale si amar� ale romanului frate cu codru, dar uneori
fara noroc, urmatoarele versuri culese de la Susana Chiorean: "Spune,
maiculita, spune,/ De ce n-am noroc pe lume? � �Mai, copile, eu ti-as
spune,/ De ce n-ai noroc pe lume:/ Cand am fost impovarata,/ Am trecut
pe-o punte lata/ Si-am scapat norocu-n apa,/ La rugina pietrelor,/ La
mancarea pestilor�/ � Maiculita, al meu noroc/ Sa-l fi pus cu lemn de
foc,/ Si sub el sa fi pus paie./ Sa arda cu bobotaie,/ Maiculita, dac-ai
stiut/ Ca eu noroc n-am avut,/ Un picior sa mi-l fi rupt,/ Cand m-ai dus la
botezat,/ Sa-l fi rupt si celalalt,/ Ca n-aveai niciun pacat.� Intre "literar�
si documentar se asaza si fascinanta culegere a unui cantec de jale
de la Maria Lupsa, reper al unui sentiment si al valorii spirituale a
sufletului romanesc, pilduitor pentru necesara restituire a recuperarii
benefice dintr-o vesnicie blagiana: "Maica, decat m-ai nascut,/ Mai
bine sa fi facut/ Doua fantanele reci/ Intre doua dealuri saci,/ Si din ai
mei ochisori,/ Maica, doi pomisori,/ Si din picioarele mele,/ Maica, doua
scaunele,/ Si din mana mea cea dreapta,/ Un pahar de baut apa,/ Si din
mana mea cea stanga,/ Un stejar sa faca umbra./ Cati oameni pe-aici
treceau,/ Pe scaunele sedeau,/ Cu paharul apa beau,/ Maica, toti iti
multumeau./ De cand m-ai facut pe mine,/ Nu-ti mai multumeste nime�.
Aceste giuvaieruri din marea gradina a spiritualitatii, a mostenirilor
romanesti, trebuie lasate urmasilor si urmasilor nostri ca datorie sfanta
fata de locurile care ne-au dat lumii, asa cum ne indemna candva savantul
Dimitrie Gusti, ctitor de scoala sociologica, sa procedam cu scrierea
monografiilor satesti dupa modelele de la Sant si Dragus. Cantecele de
jale si amar, de instrainare si singuratate, de catanie si razboi, de
dragoste, de nunta, de lume si petrecere, satirice, ocazionate de obiceiuri
si practici speciale, bocetele, strigaturile la joc, colindele, baladele,
graiul locuitorilor, portul lor, toate constituie rodul unor sentimente
izvorand din nesecatul nostru izvor, acolo pe unde, scria Eminescu,
"Vreme trece, vreme vine�.

Oameni liberi ai Campiei Transilvaniei, ai codrului si-ai dorului, ne-au
lasat aceste dovezi ale radacinilor neamului, purtate in suflete de la ivirea
noastra pe lume pana la trecerea dincolo, secunde de pamant fiind. Doinind
doina, singuratatea si batranetea, dorul dupa sat si dupa iubita, plecarea la
razboi, dragostea, creatorul popular le asaza langa lacrima si dor pe
aceste plaiuri ale "Mioritei�, pentru a nu ne uita istoria si neamul.
Pentru ca sa nu se uite spusele lui Nicolae Iorga, "Cine uita nu merita!�,
profesorul Grigore Bota, intelectual cu simtul realului, dar si cu acea
adanca dragoste fata de mostenirea inaintemergatorilor, n-a trecut grabit
pe ulitele satului, fiind "suflet in sufletul neamului�, aplecandu-si
urechea si atentia asupra sursei esentiale: batranii, depozitarii
intelepciunii si ai nestematelor folclorice. Din catedra scolii, profesorul
Grigore Bota nu si-a facut un scop in sine, ci ratiunea de a fi, rotundul
existentei. Totul, cu un singur scop si prin aceasta carte "Vatra noastra
de dor�, acela de a alunga colbul uitarii de pe zestrea unei comunitati,
fie ca-i vorba despre spectacolul nuntilor, de obiceiuri si practici
speciale, de Plugusor si de Turca, de colinde, de baladele lui Valean,
Toma, Alimon, a Anicai Popii, Sultanicai, Voichitei, cu al lor prinos de
frumusete. Merita sa ne oprim, spre ilustrare, la colinda laica "Trei
pacurarasi pe munte�, auzita de la Anuta Moldovan, una din variantele
numeroase, in Ardeal, ale "Mioritei�: "Si tustrei is frati de cruse,/ Numa�
unu-i strainel,/ Ca s-o luna de inel./ Si tat pe el il mana,/ De uaile
le-nturna,/ Gre� lege ca-i fase,/ Or sa-l pusce, or sa-l taie./ -"Pe mine nu
ma-mpuscati,/ Numa� capul mi-l taiati/ Si trupu� mi-l ingropati/ In strunguta
uailor/ In tarcutu� nieilor./ Pe mini pamant nu tapati,/ Cu gluguta
m-astupati,/ Cu dulce gluguta me/ Si fluiera la cur�./ Cand vantu� ni-o
vajai,/ Fluieruta ni-o hori,/ Cand vantu� ni-o tragana,/ Fluieruta ni-o canta./
Si voi, mandre uai seine,/ Frumos, ni-ti canta pe mine,/ Si voi, mandre uai
cornute,/ Frumos, ni-ti canta pe munte,/ Frumosi nielusaii niei,/ Cum m-o
mai canta si ei�. E una dintre cele peste 800 de variante adunate de
Adrian Fochi in monumentala carte "Miorita�.

Azi, cand mai-marii clipei numai grija Romaniei, a Tricolorului, a credintei
stramosesti, a interesului national, a dainuirii noastre nu o au, ci doar a
interesului personal, intr-o vreme a manelelor in care este pus la vanzare
strainilor pana si pamantul stramosesc, aparat cu arma in mana, uitandu-se
ca "ce a fost castigat odata cu sange nu se negociaza cu cerneala�,
azi, intr-o Europa pe care unii o doresc a regiunilor, nu a natiunilor, o
Europa federalizata intr-un "suprastat� la Bruxelles, cand unii ne
pandesc Ardealul cu ochi hulpavi de lupi lacomi, profesorul Grigore
Bota scrie in aceasta carte-document: "Noi suntem stapanii acestei
vechi vetre romanesti de cand se stie. Aici, in pamantul acesta romanesc
dintre tauri, isi dorm somnul de veci, de sute si mii de ani, bunicii si
strabunicii nostri. De aceea aici este "Vatra noastra de dor�.
Prin aceasta carte, profesorul Grigore Bota isi face o datorie sfanta,
datoria unui intelectual roman fata de neamul sau, intelectual cu sufletul,
cu gandul si cu dragostea aplecate peste frumusetea si icoana satului
ardelean, ca o intoarcere in timp spre inceputuri, spre radacina dainuirii
noastre. O binevenita, necesara intoarcere la izvoarele neamului!

Lasă un comentariu