MARTURIA UNUI PARTICIPANT LA RAZBOIUL PENTRU ELIBERAREA ARDEALULUI DE NORD, UNGARIEI SI CEHOSLOVACIEI, DIN ANII 1944 „ 1945

In primavara anului 1941, m-am refugiat din comuna natala Sangeorgiu
de Mures in judetul Tarnava Mare, din cauza persecutiilor etnice, fiind
repartizat la Primaria comunei Cuciulata, judetul Tarnava Mare. Am fost
incorporat la data de 20 februarie 1942 in Regimentul 18 Infanterie TarguJiu, unde am obtinut gradul de sergent T.R. (termen redus), fiind
comandant de pluton al unui contingent incorporat de curand, format
in majoritate din olteni.
In noaptea de 23 August 1944, ma aflam in delegatie militara, ascultand
in gara Sighisoara Proclamatia catre tara a regelui Mihai, prin care se
incheiase un armistitiu cu rusii, impotriva hitleristilor, si prin care se
dadea ordin ca toti militarii sa se prezinte de urgenta la unitatile de care
apartin. Am urcat in primul tren, luand si primul contact cu evenimentele.
Ajungand in gara din Craiova, m-am urcat pe un tren german cu unitate
de tancuri, care se retragea in directia Turnu-Severin � Iugoslavia.
Stateam pe platforma unui tanc, impreuna cu un sergent german, din
cele cateva cuvinte schimbate cu el intelegand doar "retragerea�. Dupa
pornirea trenului din gara, la o cotitura a caii ferate, locomotiva a fost
detasata de garnitura cu trupe si armament german, aceasta fiind lasata
in camp deschis. S-a dat alarma, eu am sarit in porumbiste si atunci
m-am convins ca era vorba de o actiune de capturare a trenului de
catre armata, la care am participat circa 60 de ostasi, condusi de doi
ofiteri. Trenul a fost manevrat inapoi la Craiova, unde au fost luati 360 de
prizonieri, in frunte cu comandantul lor, un colonel SS.
Ajuns la unitate in ziua de 25 august 1944, am aflat ca unitatea noastra
plecase din garnizoana in directia Ramnicu-Valcea � Sibiu. Ostasii si
recrutii, imbracati in echipament de instructie (salopete si opinci) au
facut deplasarea pe jos. I-am ajuns dupa o zi. Deplasarea se facea mai
ales noaptea, deoarece ziua era o caldura torida. Am ajuns la Sibiu,
sediul Diviziei 18 Infanterie, de care apartinea unitatea noastra. S-au
facut organizarea si ordinea de bataie, mie incredintandu-mi-se
comanda unui pluton (deci, eram pe functie de ofiter), din cauza ca
unitatea noastra de baza era pe frontul din Iasi, care se prabusise. Am
plecat de urgenta spre Alba-Iulia, unde ni s-au dat echipamente de
razboi, armamentul in dotare. Ajunsi la Aiud, am auzit primele salve de
tunuri, armatele horthyste si hitleriste inaintand spre Aiud, dupa ce au
ocupat Turda. Ajunsi in satul Miraslau, intreaga noastra unitate a fost
bombardata cu tot felul de armament greu. Dupa repliere, in dupa-amiaza
zilei de 6 septembrie 1944, am dat primul atac in directia Calarasi � Luna.
Au fost primii morti si raniti, in numar destul de mare. Inaintarea a fost
oprita, respinsa cu 12 kilometri, intr-un atac de noapte si lupte
crancene. Din acel moment, unitatea in care am luptat pana la sfarsitul
razboiului a fost in permanenta in ofensiva. Numarul celor cazuti a
fost mare, dovada fiind cimitirul eroilor, de pe soseaua Aiud � Turda
(Miraslau), langa statuia lui Mihai Viteazul, unde dorm in Domnul sute
de ostasi si ofiteri. Am vazut acest cimitir, in toate drumurile pe care
le-am avut in viata mea.
Lupte grele s-au dat pentru cucerirea orasului Turda, lupte care au
durat 14 zile. Ne-am continuat ofensiva spre orasul Cluj, care a fost
eliberat cu ajutorul Diviziei de Munte si o parte din unitatile blindate si
de aviatie. Am continuat inaintarea spre Zalau, in directia Careii Mari.
Rezistenta inamicului era din ce in ce mai mare, din cauza ca armatele
maghiare au fost inlocuite cu unitati de elita germane (SS). Un moment
favorabil pentru unitatea noastra a fost faptul ca un grup de ofiteri, in
frunte cu colonelul Eugen Ionescu, care a venit de pe frontul Moldovei
(Iasi), a preluat comenzile-cheie ale unei unitati cu 300 � 400 de ostasi,
veniti tot de pe frontul de Est. La Carei, luptele au fost crancene si au
durat 5 � 6 zile, atacuri date ziua si noaptea, in cooperare cu unitati
sovietice. Orasul a fost cucerit de noi, recucerit de inamic, pentru
6 � 8 ceasuri, recucerit, pentru totdeauna, de catre Divizia 18 Infanterie,
al carei comandant a fost generalul Camenita Petre. In ziua de
25 septembrie 1944, ultima brazda din pamantul sfant al Transilvaniei a
fost eliberata si am trecut granita maghiara, la Urziceni, intr-o zi
frumoasa de toamna.
Fac o mica paranteza, pentru ca vreau sa arat ca, prin localitatile din
Ardealul de Nord pe care le-am eliberat, populatia romaneasca ne-a
primit cu lacrimi de bucurie, cu tot felul de bunatati, in masura in care
dispuneau, povestindu-ne viata lor amara si intunecata din cei patru
ani de ocupatie straina.
Inainte de a trece granita statutului strain (Ungaria), toata armata cu
efectivele ei a primit ordin de instruire, privind felul in care trebuie sa ne
comportam cu populatia de acolo (civilizat, fara razbunari, distrugeri,
sustrageri si altele), dand dovada ca suntem o armata eliberatoare si nu
altfel. Pot afirma ca, pe intreaga campanie, atat in Ardeal, cat si in
Ungaria si Cehoslovacia, armata romana a fost primita cu incredere, iar
populatia s-a convins ca zvonurile lansate de inamic erau false.
Dupa trecerea granitei in Ungaria, unitatea noastra a inaintat in
directia Nord-Est, spre orasele Nyirbator si Nyregyhaza. Nu am
intampinat rezistenta puternica, deoarece inamicul s-a retras pe
aliniamentul raului Tisa, unde s-a fortificat puternic, in nordul acestuia.
Luptele si incercarile de trecere a Tisei au durat mai mult de 20 de zile.
Se organizau atacuri in zorii zilei, dupa o pregatire puternica de artilerie,
sprijinita de aviatie. Incercarile de trecere se faceau cu barci pneumatice
si fel si fel de instalatii improvizate, care au fost, in toate cazurile,
respinse, cu pierderi grele pentru noi. In fata noastra, erau trupe
germane. Ne lasau sa ajungem in mijlocul raului si, in acel moment, ne
atacau cu armament usor si semigreu. Barcile noastre se scufundau,
iar cei care aveam noroc sa nu fim impuscati de inamic ne retrageam,
inotand la temperatura apei de circa 2 � 3 grade Celsius, deoarece era
deja luna noiembrie. Cu ajutorul lui Dumnezeu, eu am avut noroc de
patru ori. De fapt, pe rau ne trimiteau doar pe cei care stiam sa inotam.
Ca sa aratam cat de curajosi erau ofiterii superiori ai armatei noastre,
eu, colonelul Eugen Ionescu si cu inca doi ofiteri tineri am escaladat
raul Tisa, noaptea, ca sa facem o recunoastere a pozitiei inamicului.
Dupa o pregatire operativa, pusa bine la punct in zilele urmatoare,
unitatea noastra a trecut, prin surprindere, si astfel s-a reusit formarea
unui cap de pod la nord de Tisa. Tot asa s-au mai reusit si alte treceri, in
cooperare cu armata sovietica, punandu-se capat unui capitol greu si
negru de lupte inegale, cu un dusman care pastra puncte strategice,
alese dinainte si bine fortificate.
Vreau sa relatez si despre felul in care s-a facut aprovizionarea cu
hrana a armatei. Era foarte bine organizata, pot sa afirm ca hrana era
foarte buna si ca nu am rabdat niciodata de foame si nici de sete, caci
podgoriile din regiunea Tokay au fost luate in stapanire de armata
sovietica la intelegere cu cea romana si repartizate pe unitati in mod
rational. Astfel, am avut licoarea necesara pentru a mai uita de necazurile
razboiului, iar frigul l-am suportat mai usor.
Un alt caz de curaj si vitejie este cel al domnului general de divizie
Petre Camenita, care era deplasat in linia intai. (Ce cauta un general in
linia intai, unde viata ii era pusa permanent in pericol?). La un atac al
unitatii blindate germane, insotite de infanterie, trupa s-a demoralizat
si, in acel moment, s-a declansat un atac cu tunuri antitanc, initiat de
general. Acesta, personal, a pus mana pe o mitraliera de pe afetul unui
tun si, din picioare, tragea focuri automate asupra inamicului. Au fost
lupte corp la corp, in muntii Tatra, cand germanii nu puteau fi scosi din
dispozitiv in alt fel.
Dupa trecerea Tisei, am inaintat in directia orasului Miskolcz, pe care
l-am cucerit dupa doua zile de lupte crancene, si am trecut in
Cehoslovacia, pe directia Kosevice, Lucenecz, modificand si tactica de
lupta. Armata maghiara nu a mai continuat luptele si trebuia sa luptam
numai impotriva unor grupuri ale armatei hitleriste (SS), formate din
fanatici care mai credeau in Hitler. Se atacau punctele mai importante
(orase, intreprinderi, puncte de rezistenta), care ne erau furnizate foarte
precis, de grupele de lupta ale partizanilor cehi, care erau foarte active
si colaborau cu armata romana.
Iarna era grea, zapada ajungea la peste doi metri. Ni s-au dat schiuri
si pelerine albe, iar inaintarea in teren se facea in sir, unul dupa altul,
facandu-ne carari. Lupte grele s-au dat la Zvolen si la Banska-Bistrica,
oras asediat timp de aproape o luna si care a fost cucerit pe jumatate
de armata noastra. Craciunul l-am petrecut in munti, afara, sub cerul
liber. Treceau si 20 � 30 de zile, fara sa avem unde ne adaposti, dar
eram bine echipati si imbracati, asa ca nu am rabdat de frig.
Acoperamantul, in multe cazuri, care ne tinea de cald era zapada,
care cadea pe timpul noptii, sub a carei protectie de multe ori
transpiram, ca sub o plapuma de acasa.
Cand am coborat pe versantul celalalt al masivului muntos Tatra, se
simtea primavara si, odata cu aceasta, mult-asteptatul sfarsit al acestui
razboi nemilos. Randurile noastre s-au rarit, prin pierderea a mai mult de
70 la suta din efective (morti si raniti). De prizonieri nu pot sa amintesc,
caci niciodata nu i-am dat ocazia inamicului sa ne fie superior noua,
prin tactica de lupta si atragerea in cursa. Puterea si rezistenta
inamicului scadeau de la o zi la alta si eram siguri de victorie, dar
speranta sigura de supravietuire nu aveam, deoarece si dupa 9 mai
1945 unele grupuri de unitati germane au mai luptat. S-au mai pierdut
vieti omenesti si dupa acea zi a bucuriei de 9 mai, din cauza rezistentei
disperate a unor fanatici fascisti.
Ziua Victoriei nu o mai descriu, a fost ceva emotionant, eram la 40 de
kilometri de Praga. Asteptam intoarcerea acasa la cei dragi, deoarece
eu si alti refugiati ca mine plecaseram in pribegie de la casele parintesti,
de peste patru ani.
Pe jos si pe picioarele noastre, am facut 1.500 de kilometri, de la
Targu-Jiu la Praga (prin lupte), si tot pe jos ne-am si intors, pana la
Oradea, unde am fost imbarcati in trenuri si am ajuns la Alba Iulia, in
data de 26 iunie 1945, data la care am fost decorat si lasat la vatra,
reintorcandu-ma la casa parinteasca, in satul meu natal.
Vreau sa mai spun ca, la sfarsitul razboiului, din Compania a III-a cu
care plecasem din Targu-Jiu, la apelul care s-a facut in data de 12 mai
1945, au raspuns doar 17 ostasi. Oare unde erau ceilalti, pana la 180 de
oameni?! Trupurile lor au presarat campiile mult-iubitului nostru Ardeal,
pusta maghiara, frumosii si faimosii munti Tatra.

MIHAIL COCIS,
Sangeorgiu de Padure

N.R. Veteranul de razboi Mihail Cocis, decorat pentru curajul de care
a dat dovada pe campul de lupta cu Medalia "Barbatie si Credinta�,
s-a nascut la data de 5 octombrie 1921, inainte de a pleca pe front a
absolvit liceul la Dej, iar dupa razboi a lucrat ca functionar la Primaria
din Sangeorgiu de Padure, in ultimii 25 de ani de dinaintea pensionarii
fiind secretar al Consiliului Popular. La cei 92 de ani pe care ii are acum,
se gospodareste singur, dupa ce, in urma cu 8 ani, a ramas vaduv.

Lasă un comentariu