O posibilă poveste de iarnă, spusă la gura sobei

Să ne închipuim o căsuţă mititică, precum cele din poveştile cu Scufiţa Roşie şi cei 7 pitici, aşezată la răscruci de uliţe de sat. Privită din pridvorul bătrânei biserici de pe deal, părea a nu fi zidită din bârne de lemn, ci din turte dulci cu oglinjoare şi din tablete mari de ciocolată maronie. Aşa cum stăteau de frumos aliniaţi, sub streaşina pridvorului, ţurţurii de gheaţă păreau a fi nişte acadele sculptate în mici soldăţei, în vreme ce din hornul casei se prelingeau rotocoale de fumuri, asemănătoare fuioarelor înălbite. Cu capul în poala mamei, Tavi stătea cuminte şi asculta torsul monoton al motanului, secondat de sfârâitul fusului şi de depănatul poveştilor.

„Dragu'mamei, se zice că într-o zi, precum cea de astăzi, de început de făurar a anului 1876, în casa preotului Ioan şi a soţiei sale, Anisia, din acest sat al nostru, din Munţii Călimani, ar fi venit pe lume un mândru copilaş, pe care bunii lui părinţi l-ar fi botezat cu românescul nume de Octavian. Şi cum acel băieţel era nu numai tare frumuşel, dar şi deosebit de deştept, numai că prinde a o întreba pe buna lui mamă: „Cine, unde şi când a scris acea poezie cu „…Codru-le, codruţule, ce mai faci, drăguţu-le/, Că de când nu ne-am văzut multă vreme a trecut…".

Notă: Acel sat de poveste era Bilborul, iar amintita poezie aparţinea lui Mihai Eminescu, cel care în vara anului 1866 străbătea cu pasul, venind din Moldova de Sus, lunga depresiune Tulgheş-Corbu-Capu Corbului-Borsec-Bilbor-Topliţa-Valea Mureşului. Aşadar, aveau să treacă încă zece ani până când se va ivi în lume micuţul Octavian Tăslăuanu, de la a cărui naştere s-au împlinit 140 de ani. (n.1 februarie 1876, Bilbor - d. 23 octombrie 1942, Bucureşti). Cât priveşte motivul inspiraţiei acelei măiestre poezii, în care codrii seculari par a fi drăguţi, gânditori şi vorbitori, sunt pădurile de odinioară de brazi şi fagi ale Munţilor Călimani! Numai că între timp, acele falnice păduri au fost cu cruzime furate, tăiate, jefuite şi vândute „hoţilor de lemne", nemairămânând din ele mai nimic!

Şi când te gândeşti că Octavian Tăslăuanu îşi adăugase la vechiul său prenume şi acela de Codru, tocmai pentru acele întinse păduri care nu mai sunt!

Ce ruşine şi ce mare păcat! Principalii vinovaţi sunt nu străinii de limbă şi de neam, ci tocmai consătenii săi!

Lasă un comentariu