În Călimani rușii bat pasul pe loc
Peste munții din jurul Topliței semnele toamnei erau tot mai vizibile de la o zi la alta. Natura începea să îmbrace strălucirile melancolice ale codrilor de aur într-o perfectă armonie cromatică cu verdele nesfârșit al pădurilor de conifere. Pe toate acestea le admira, într-o frumoasă zi de început de septembrie, generalul Paraschiv Vasilescu, de pe muntele Tarnița, unde urcase însoțit de câțiva dintre ofițerii Statului Major al Diviziei 14. Putea avea de acolo o largă perspectivă spre partea estică a defileului Mureșului. Observațiile făcute cu acest prilej au fost atent notate și însemnate pe harta zonei de operațiuni. Între cei care-l însoțeau pe general se găsea și locotenentul Florea Bogdan. Privind panglica șoselei ce șerpuia pe malul drept al Mureșului, gândurile lui se opriră tocmai la celălalt capăt al defileului, unde, nu departe, se găsea Reghinul și casa sa. A fost trezit din această visare de vocea generaului:
- Locotenent Bogdan, am nevoie de doi oameni, buni cunoscători ai acestei zone, a defileului Mureșului, mai ales. Ei vor fi călăuzele celor două patrule pe care le vom trimite în spatele frontului inamic, la Stânceni și Lunca Bradului.
- Am asemenea oameni, domnule general. Sunt doi localnici, Irimie și Gliga, pe care-i voi pune în legătură cu cei ce vor conduce patrulele.
- Foarte bine. Iar la întoarcere în oraș, să te prezinți la mine.
- Am înțeles, domnule general.
La întoarcere, după ce îi puse pe cei doi în legătură cu comandanții celor două patrule, s-a prezentat în biroul generalului Vasilescu.
- Locotenente, știu că ești un bun cunoscător al zonei în care acționăm. De aceea vreau să-ți încredințez o misiune, pe cât de importantă, pe atât de sensibilă. Știi că la flancul drept al diviziei noastre acționează Armata a 9-a rusă, care face legătura cu armata generalului Brussilor din Galiția. Necazul cel mare este că, în timp ce noi am înaintat în teritoriul ocupat de inamic aproape 100 de kilometri, rușii stau pe loc. S-a creat astfel o situație foarte periculoasă, de care inamicul ar putea profita oricând. E vorba de un fel de ,,poartă", o ruptură produsă între flancul nostru drept și flacul stâng al Armatei a 9-a rusă. Dacă Divizia 37 austro-ungară ce acționează în acea zonă ar ști acest lucru, ne-am putea trezi cu ea în spatele nostru. Va trebui deci să pleci de urgență spre Călimani, să ajungi la ruși și să afli ce au de gând. Că doar suntem aliați, ce dracu...
- Am înțeles, domnule general. Mai pot să iau pe cineva cu mine?
- Sigur că nu poți pleca singur, ai nevoie de unul sau chiar doi însoțitori.
Locotenetul Bogdan a salutat, s-a întros și a plecat. I-a chemat imediat pe Chinezu și pe Ioan Ciobanu, un țăran localnic, care cunoștrea Călimanii ca pe propriile buzunare și le-a spus să se pregătească de drum. Au plecat peste o oră. Au trecut pe la Gura Secului, urmând cursul Văii Topliței, apoi pe cea a Voivodesei. După alte două ore s-au apropiat de cetatea de piatră a Călimanilor, cu vârfurile ei de peste 2.000 de metri: Rățitișul, Căliman-Izvor și Căliman-Cerbuc, au fost cândva gurile de foc prin care lava fierbinte din măruntaiele adâncurilor a fost aruncată la suprafața pământului. Și-au stabilit locul de înnoptare sub vârful Cerbucului, fără foc, spre a nu fi descoperiți.
A doua zi, la primele raze ale soarelui, au început să coboare, prin locuri mai ferite, ocolind Pietrele Doamnei. Nu le-a fost greu să constate că partea Călimanilor, spre Pietrosul, se afla în stăpânirea forțelor inamice. Ioan Ciobanu i-a condus, prin hățișuiri știute de el, pe sub piciorul Tămăului, spre pârâul Negrișoarei. De pe Dealul Lat, Bogdan putea vedea ușor, cu binoclul său, pozițiile inamice de pe Ciungi și Pietrele Roșii.
Rușii, aflați în pozițiile înaintate de la Zmizi, i-au întâmpinat veseli. Bogdan i-a explicat unui căpitan, că dorește să se întâlnească cu cineva din comandamentul armatei.
- Da! Idite, idite!, îi spuse acesta, făcându-i semn să-l urmeze. După câtea sute de metri ajuseră la un post telefonic, de unde căpitanul rus și-a anunțat superiorii de sosirea românilor.
- Harașo!..Idite! Și porniră mai departe. După vreo jumătate de oră, au ajuns într-un fel de cătun de munte, cu câteva gospodării țărănești. Într-o curte, au fost întâmpinați de un căpitan și un sublocotenent.
- Sunt împuternicit de generalul Vasilescu, comandantul Diviziei 14, să vorbesc, cu ofițerul cel mai mare în grad din acest sector, spuse locotenentul Bogdan, în limba rusă, în care se descurca binișor.
- Harașo!..Idi! și îi făcu semn să încalece pe unul dintre caii înșeuați. După vreo doi kilometri au ajuns în Poiana Stampei. În curtea unei clădiri dărăpănate au fost întâmpinați de un colonel uscățiv și mărunțel, cu o bărbuță încărunțită, care, din primul moment, i-a adus aminte lui Bogdan de figura scriitorului Cehov.
- Am onoarea să vă salut în numele generalului Vasilescu.
- Dobro pojalovati!(Bine ați venit), i-a răspuns colonelul. Apoi a ordonat să se aducă ceaiul. Bogdan l-a rugat pe colonel să-l salute, din partea generalului Vasilescu, pe generalul Licinski, comandantul Armatei a 9-a.
- Spasiva! Spasiva!, i-a răspuns colonelul. Apoi a adăugat că ei sunt mulțumiți de colaborarea cu Amata a 4-a Română, a transmis felicitări pentru acțiunile sale strălucite ofensive prin care au trecut munții. Intrarea României în război a fost foarte bine primită în Rusia. La cererea lui Bogdan a fost adusă apoi o hartă, cu ajutorul căreia el le-a arătat rușilor unde se afla Comandamentul Diviziei a 14-a, la Toplița, pe Mureș, precum și unde se aflau aliniamentele atinse de unitățile diviziei.
- Aici se află flancul nostru drept, unde ar trebui să se găsească și aripa stângă a armatei dumneavostră. Dar acesta este rămas mult în urmă. Prin această ,,poartă", spuse Bogdan, arătând pe hartă, rămasă deschisă, ar putea intra inamicul...
- Așa este, zise colonelul, scărpinându-se în barbă. Dar nu avem ordin să înaintăm...
- Dar cine trebuie să dea ordin?
- Gaspadin general...
- Și de ce nu-l dă?, întrebă Bogdan, mirat.
- Ne znaiu...Ne znaiu...
- Informați-l că situația ar putea deveni foarte periculoasă, atât pentru noi, cât și pentru dumneavostră...
- Ia soglasen (Eu sunt de acord).
- Atunci?..
- Nu se poate. Nu avem ordin...
Locotenentul Bogdan simți că își pierde calmul, fiindcă era un dialog al surzilor. Nu avea un interlocutor. Îi întinse mâna colonelului, salută și plecă. După ce îi întâlni pe Chinezu și Ciobanu, încălecară și se grăbiră pe drumul de întoarcere, spre a-l informa pe generalul Vasilescu. Dar a socotit de datoria lui că era absolut necesar să întocmească urgent un raport amănunțit, în scris, și pentru colonelul Condeescu. În urma acestor demersuri, pentru a preîntâmpina o situație primejdioasă, Marele Cartier General a dispus ca acel spațiu al nimănui, breșa creată între cele două armate, să fie imediat acoperită de Brigada a 4-a mixtă, de sub comanda colonelului Dumitru Comori, și de Grupul ,,Bistrița", comandat de maiorul Ioan Solomon. Un dispozitiv puternic, format dintr-un bataloin al Regimentului 56 și două companii ale Regimentului 16 infanterie, comandate de locotenentul Dumitru Zotta și sublocotenentul Spiridon Nicolau, a fost trimis să ocupe aliniamentele din imediata apropiere a inamicului și chiar să-l respingă.
(va urma)
