CÂTEVA CUGETĂRI ASUPRA CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI (VII)

În orice caz, finanţarea şi administrarea învăţământului şi sănătăţii pot fi lăsate fără grijă la dispoziţia instituţiilor regionale şi locale; mai ales dacă legile după care se administrează cele două sectoare vor stabili câteva norme care să fie obligatorii pe întreg cuprinsul ţării. Atâta timp cât inspectorii şcolari judeţeni sau regionali (atunci când şi dacă va fi cazul) şi directorii de şcoli vor fi numiţi politic nu vom avea niciodată învăţământ de calitate şi cu atât mai puţin unul performant. Cea mai mare nenorocire pentru învăţământul românesc a fost desigur ingerinţa grosieră a politicului în sfera acestuia, care a început după cel de Al II-lea Război Mondial, odată cu preluarea puterii politice de către „comunişti" şi care s-a accentuat după 1989 prin acapararea şi ocuparea politică a funcţiilor de conducere din învăţământ, în special cele din instituţiile de învăţământ preuniversitar. Aceeaşi nenorocire a lovit şi instituţiile de sănătate, iar rezultatele se văd cu ochiul liber. Nu vreau să mai insist deoarece problemele sunt arhicunoscute. În sfârşit, protecţia socială ar trebui lăsată şi ea, în opinia mea, la dispoziţia instituţiilor regionale sau, şi mai bine, la dispoziţia instituţiilor locale; fireşte, tot pe baza unei legi adoptate de Parlament şi care ar trebui să precizeze de data aceasta doar condiţiile minimale de protecţie. În rest, instituţiile centrale ale statului ar trebui să păstreze pentru sine, în cazul tuturor sectoarelor publice, doar dreptul de supracontrol pentru a putea impune, şi a impune efectiv, respectarea tuturor legilor.

Regionalizarea şi descentralizarea fac necesară şi o reformă fiscală. Constituţia ar trebui să conţină, în opinia mea, o singură precizare referitoare la fiscalitate: ce procent din impozitele colectate de la persoanele fizice şi juridice de pe raza unei localităţi vor rămâne la dispoziţia localităţii, ce procent va merge spre consiliile regionale şi ce procent va ajunge la dispoziţia guvernului: să zicem 50% să rămână la dispoziţia fiecărei localităţii, 30% să ajungă la dispoziţia regiunii şi 20% la dispoziţia guvernului. Fireşte, aceste procente ar trebui stabilite după o minuţioasă şi profundă analiză şi ele vor depinde, aşa cum se poate uşor presupune, în primul rând, de atribuţiile tuturor acestor instituţii, aşa cum se vor contura ele în urma regionalizării şi descentralizării. Însă odată stabilite, aceste procente ar trebui să nu mai poată fi modificate decât prin referendum. În orice caz, atâta timp cât banii din impozite şi taxe se vor strânge în cea mai mare parte la guvern, iar de aici vor fi dirijaţi (desigur, o parte din ei) către diferitele primării sau judeţe în funcţie de interesele partidului de la guvernare, primarii şi consilierii locali vor migra mereu de la un partid la altul şi, deci, vor fi mereu la fel de farisei precum parlamentarii noştri în prezent. Regionalizarea şi descentralizarea, precum şi acest gen de reformă fiscală ar putea stopa acest fenomen şi, odată cu el, fariseismul clasei politice. În legătură cu primarii cred că ar fi bine să se menţioneze în Constituţie că alegerea lor se va face în două tururi de scrutin dacă nu obţin din primul tur majoritatea voturilor. În felul acesta parlamentarii nu vor mai putea jongla cu legile electorale în funcţie de interesele unui partid sau altul.

Eu cred că dacă şefii principalelor partide politice din România şi colaboratorii lor principali vor fi convinşi să adere la ideile prezentate aici atunci ele, materializate într-o nouă Constituţie, ar putea duce în următorii 10-20 de ani la redresarea morală a românilor. În caz contrar vom merge din rău în mai rău şi probabil vom avea soarta popoarelor care nu ştiu sau nu vor să opereze benefic asupra propriului destin.

Lasă un comentariu