Am în faţă două cărţi venite foarte repede din Târnăveni la Chişinău. De la poetul şi eseistul Răzvan Ducan. Trebuie să spun că pe vremea comuniştilor clasici, până la 1987, corespondam cu o fată de la Adămuş, localitate apropiată Târnăvenilor lui Răzvan Ducan. Eu eram proaspăt cetăţean sovietic şi socialist, ea - numai cetăţean al României Socialiste. Scrisorile noastre, parfumate de florile uscate din ele, numai foarte subţiri fiind, erau admise de vameşii extrem de vigilenţi din U.R.S.S. şi R.S.R. Discurile cu muzică românească şi cărţile erau returnate, fără nicio explicaţie, cât de cât plauzibilă. Acei ani au trecut. Acum cărţile vin în două zile la Chişinău. Nu ca pe timpuri. Doar că, acum, ele vin să ne copleşească prin mesaje de mare largheţe sufletească, tot mai rar.
Volumele de poezii „Torna, Torna" şi „Poporul de proşti versus Eminescu" sunt scrise sub acelaşi, unic, drapel al Poeziei rare, pe cale de dispariţie din toate Româniile de Azi. Prima carte, apărută la Editura VATRA VECHE din Târgu-Mureş, este dedicată Centenarului Unirii, serbat în 2018. Parcă a fi comemorat ori deplâns, datorită veşnicei neunirii la români, ar fi mai corect spus şi scris.
În prefaţa volumului, redutabilul poet şi critic literar român, Nicolae Băciuţ, evidenţiază „sentimentul românesc al fiinţei", pe care, avându-l, Răzvan Ducan „elogiază valorile fundamentale ale unei identităţi, fapt ce poate fi taxat ca un act de mare curaj, de îndrăzneală, de sfidare a prejudecăţilor de orice fel.". Limba Română, Alba cea Iulia, Curbura Carpaţilor, 1 Decembrie 1918, Mureşul, Târnava, Horea, Ardealul, Prutul, Avram Iancu, Tricolorul, Dacia - sunt doar o parte din temele abordate de poetul revoltat, adică neindiferent faţă de atrocităţile la care este martor supus, măreţul şi bietul popor român din mileniul trei. Vă rog, ascultaţi inima, pe post de clopot, a poetului: „Ţară a forărilor necondiţionate/ până la zăcăminte de moşi,/ a distilării nervului lor,/ pentru sanctuare de copii sănătoşi.../ Ţară a poetului tânăr/ care se naşte, trăieşte şi moare,/ a poeziei, care pur şi simplu sălăşluieşte aici,/ nenăscută şi nemuritoare.". Ce mare vers! Poezie nenăscută şi nemuritoare, care pur şi simplu sălăşluieşte aici! Să însemne că tot ce e născut e şi muritor? Nimic mai adevărat decât aceasta! De la căderea protopărinţilor noştri în păcat, noi, urmaşii lor, am devenit născuţi şi muritori, nedorind pur şi simplu să sălăşluim pe aici, dar chiar să trăim, altfel spus: să o ţinem într-un continuu huzur pământesc!
Prea multa Europă, spune autorul, aduce uitarea de patrie, şi de „strămoşii daci, care se aruncau în suliţe,/ iar urmaşii lor se aruncă în card-uri...", prea multa ospitalitate este „egală cu prostia", fiindcă „românul dă străinului şi cheia de la cămară" (vezi Poveste mică), gazda trezindu-se dată „din casă afară" de oaspetele lăcomos.
La capitolul învăţăminte istorice, suntem cei mai săraci, n-am însuşit nicio lecţie, pildele (şi cele biblice, adăugăm noi) ne sunt străine, toţi râvnim să fim înmormântaţi în cavourile de lux din capitală şi numai poetul Răzvan Ducan îi blestemă pe cei ce nu-i vor respecta testamentul de a-l înmormânta la... Târnăveni.
Inima lui Iancu clopot este, ne convinge poetul, care bate mai mult în gol, deoarece oştenii sunt muţi şi surzi la chemările inimii lui. Poetul a fost şi la medici, din cauza unor colegi de condei, care îl suspectau de inactualitate cronică. A bătut pe la mai multe uşi, iar diagnosticul final şi unanim a fost că Răzvan Ducan este bolnav (grav bolnav-zicem noi) de Ardeal. „Ardealul mi-e boală/ Şi antidot, mereu", le-a spus poetul, fiindcă medicii erau neputincioşi în stabilirea unui tratament eficient şi de durată. Ardealul e boală şi leac, Eminescu e boală şi leac, Carpaţii sunt boală şi leac, viaţă şi moarte, şi iarăşi Viaţă pe moarte călcând la a doua venire a Mântuitorului nostru!
Nici morţii, că sunt morţi, nu au tihnă în România! Ei au ajuns „să-şi sape alte morminte", pentru că „le este tras pămîntul de sub picioare" şi lor. Poemul „Egal 1 Decembrie 1918" poate fi citat integral, el constituindu-se dintr-o columnă infinită de fapte, nume şi ani, care au pregătit ziua de 1 Decembrie 1918. O cohortă de evenimente pentru o zi cât o Istorie a unui neam înfrăţit din nou şi din nou şi numai pentru o vreme. „Plânsu-mi-sa, râsu-mi-sa" reprezintă starea de spirit a poetului în faţa ticăloşiei celor mulţi şi muţi. Durerea sufletului său nu şi-o poate alina decât în cântecul strigat în picioare, sub tricolorul care este „a opta minune a Lumii". La sfârşitul cărţii, autorul are o rugăminte pentru cititori, care sună aşa: „Vă rog, vă rog din suflet:/ Nu daţi ţara pe mâna mea,/ fiindcă s-ar putea să o strâng aşa tare la piept/ încât să o sufoc din prea multă adoraţie,/ precum o fac cu copiii lor lăuzele,/ la care li s-a vărsat laptele iubirii în sânge". Ce neam mai suntem şi noi, românii! Poetul ne-a rugat să nu-i dăm ţara (nu cu majusculă şi are dreptate) pe mâna lui şi ei l-au ascultat, şi au dat-o pe mâna străinilor, care poartă câte 3-4-5 prenume în paşaport şi nici măcar o inimă-clopot în piept, precum Iancu!
... În cartea "Poporul de proşti versus Eminescu", poetul Răzvan Ducan şi-a revăzut şi adăugit un crâng de stări fireşti pentru cei vii şi improprii celor morţi, tot mai mulţi de la 1989 încoace. Apărută la aceeaşi elegantă editură, VATRA VECHE, şi prefaţată de eminescologul de la Ipoteşti, Valentin Coşereanu, cartea însumează poezii scrise în perioada 2013—2015. E o Viaţă a lui Mihai Eminescu, începând cu Naşterea pământească şi sfârşind cu Nesfârşirea Poetului. Cine a fost el şi cine suntem noi? - iată două întrebări în una singură, la care (întrebare) vine să răspundă tot Răzvan Ducan. Proştii suntem noi, care nu se ştie de l-om fi meritat vreodată pe Eminescu. Noi l-am condamnat, noi l-am executat, noi l-am îngropat şi noi l-am uitat. Greşesc cu ceva, când fac o excursie în amintirile românităţii din mine şi conchid că proşti am fost şi proşti am rămas? Acelaşi neam al nevoii şi-al sugrumării aproapelui ce ne iubeşte sau ba. O cruce imensă, urcând până la cer, pe care sunt scrise nume de martiri răstigniţi de noi înşine, dintr-o nelămurită, istoriceşte vorbind, prostie. Eminescu este, fără îndoială, în acest sens, un crucificat! Din care, ruginite, cuiele nu au fost scoase nici azi. Cuvintele lui buciumă şi sângerează, tăcerea lui poartă cunună de spini, iar ulciorul suferinţelor, din care bea, n-are capăt.
Despre un rege ce-a ajuns sufleor scrie Răzvan Ducan, despre „Actorul anonim,/ ce nu primeşte flori,/ dar joacă toată piesa,/ din cuşca de sufleor". Poetul aude paşii lui Eminescu prin Târnăveni, „un oraş de provincie, amirosind a tei," dar şi a Veşniciei, zicem noi. Uitaţi-vă, numai ce vers memorabil, de toată frumuseţea, izvodeşte poetul: „Avea dulap pentru Goethe şi Heine,/ Unde poliţe cu cărţi, pe post de pereţi,/ Ţineau cerul propriei vieţi.". Nu sunt nici pe departe unicele din volum. Autorul reconstituie firul vieţii lui Eminescu, pas cu pas. Bucureşti, Iaşi, Ipoteşti, Răşinari, Târgu-Mureş, Blaj, Viena, Berlin, Odesa şi Bellu - iată un pelerinaj poetic ce ni-l readuce în actualitate pe cel Neplecat vreodată din ea. Un veşnic trăitor în chirie... „Acolo, unde se lăsa ghilotinat,/ De argintul moale al lunii pline,/ Din spatele unei oglinzi de visat.../ Aştrii i-au fost sigură casă de reverie,/ Nimic al lui pe pământ,/ Mereu şi mereu în chirie.". Om şi, totuşi, „Văzut-a nevederea,/ Auzit-a neauzitul,/ Spus-a nemaispusele,/ Netăinuindu-ne/ Ce fuse tăinuitul...".
Înrudit cu schimonahiile Fevronia, Sofia şi Olimpiada Iuraşcu, toate surori de-ale mamei sale, dar şi cu alţi doi fii şi unchi ai familiei Iuraşcu, care au fost arhimandritul Iachint şi monahul Calinic, Poetul nu o singură dată a poposit la chiliile acestora, unde se îndeletnicea cu cititul şi scrisul (Patericul românesc, de Ioanichie Bălan, pg.484-485).
Nu peste mult timp, datorită mergerii sale pe la sfintele ctitorii, „Credinţa lui zugrăvea biserici.../ Şi el boteza în cristelniţa firii,/ Rază cu rază, nemărginirea...".
Poezia „La bronzul numit Eminescu" trebuie să fie incrustată pe inima fiecărui român, cuvânt în cuvânt. Şi apoi „să se tacă, cum nu s-a mai tăcut", zice Răzvan Ducan, şi tot el continuă că „doar în tăcere Eminescu,/ Viitorul, ne vorbeşte din trecut".
Poezia „La Eminescu apelează" trebuie să fie ca un sărut lăsat autograf pe chipul iubitei.
Poezia „Teii" este emblematică, prin ideea inedită ce o conţine: „Teii ar trebui scoşi din rândul copacilor/ Şi trecuţi în rândul sfinţilor,/ Pentru minunile înfăptuite la ceasul înfloririi,/ În sufletele copiilor şi ale părinţilor.// Teii ar trebui canonizaţi de urgenţă/ Şi trecuţi cu roşu în calendar...".
Fiecare poem de-al lui Răzvan Ducan este cutremurare. De aici culegem şi o cugetare eternă: „Cititul e rugăciune,/ recititul e spovedanie".
Şi nemaiavând nimic să adaug la această trecere prin eminescienele privelişti de totdeauna, închei tot cu versurile lui Răzvan Ducan, care sună aşa: „El (Eminescu—n.n.) este cel ce este, el este cel ce trebuia să fie/ şi a fost trimis la noi!/ în vecii vecilor,/ şi pentru vecii vecilor,/ Emin!".
Traian Vasilcău, Chişinău,
4 aprilie 2018,
După Christos şi fratele lui de Suferinţă, EMIN!
