Unul dintre fenomenele marcante ale ultimului sfert al secolului XX, și fără îndoială cel mai important din punct de vedere economic, fără a-i ignora importanța și din punct de vedere politic, este acela al globalizării, care se manifestă ca o interdependență din ce în ce mai profundă între națiunile lumii, aflate în același timp și în relații de concurență nu numai la nivelul național, dar și al întreprinderilor prezente pe piață. Această interdependență, dar și concurență, au progresat mult mai rapid decât s-a crezut inițial, în sensul că integrarea la nivel mondial a depășit sfera comerțului, înglobând întreprinderi, piața financiară, monetară, tehnologică, numerică, de comunicații și informații.
Evident, în a doua jumătate a secolului XX, globalizarea a însemnat și ea o “schimbare” pentru lumea de atunci a perioadei postbelice.
Ce a însemnat ea și ce consecințe are?
Fără nicio excepție, analizele arată că procesul globalizării economice a avut efecte pozitive pentru ansamblul lumii economice mondiale. Globalizarea schimburilor economice a ridicat eficacitatea utilizării resurselor materiale și naturale, aducând avantaje reale consumatorului, indiferent de țara în care se află. Pentru unele țări, aflate în zona economiilor emergente, avantajele au fost de o importanță capitală, ridicând potențialul economic al acestora la nivelul top 10 mondial.
În același timp, trebuie remarcat și un efect colateral considerat a fi una dintre cele mai spectaculoase “schimbări” ale paradigmei structurale a economiilor țărilor occidentale puternic industrializate: s-a declanșat un amplu proces de delocalizare industrială spre țările mai puțin dezvoltate, care a generat procesul dezindustrializării țărilor dezvoltate.
Astfel, globalizarea se caracterizează prin valorificarea superioară, la nivelul țărilor dezvoltate, a factorilor de producție cu un grad mai mare de mobilitate (capitalul, tehnologia, informația) și printr-o scădere a gradului de valorificare a factorilor de producție cu un grad mai mic de mobilitate (forța de muncă). Marile companii și multinaționalele și-au sporit, prin delocalizare, profitul, dar la nivelul țărilor dezvoltate au dispărut sute de mii de locuri de muncă mediu și slab calificate, cu efect negativ asupra gradului de ocupare și a șomajului. S-au accentuat inegalitățile în distribuirea veniturilor și s-au agravat unele elemente ale decalajelor de dezvoltare.
Globalizarea financiară, bancară și monetară a condus la o diminuare a puterii decizionale la nivelul guvernelor naționale, puterea marilor întreprinderi și a băncilor multinaționale surclasând capacitatea de decizie independentă la nivel național.
În plan politic și social, globalizarea are ca efect cert modificarea raporturilor de influență și de putere, la nivelul fiecărei țări, prin întărirea puterii și a influenței politico-sociale ale marilor companii, ale elitei manageriale și ale structurilor bancare, în contrast cu slăbirea puterii și a influenței muncitorimii, a clasei mijlocii, ca și a organizațiilor muncitorești și a sindicatelor.
Spre deosebire de criza din 1930, cea din 2007-2008 nu a demontat ansamblul relațiilor economice internaționale, dar a funcționat ca o frână a dinamicii procesului de globalizare, prin încetinirea ritmului de desfășurare a fluxurilor transnaționale de capital.
Efectele principale ale crizei asupra globalizării se pot sintetiza astfel.
1. Slăbirea sau chiar pierderea unor caracteristici ale procesului de globalizare considerate “tradiționale” în raport cu perioada anterioară crizei.
Ritmul și amploarea schimburilor marfare internaționale, ca și cele ale investițiilor directe internaționale, sunt în diminuare. Creditarea internațională este și ea într-o pierdere de viteză. Plasamentele bursiere stagnează, pe parcursul a aproape zece ani, la un nivel aproximativ de 1.000 de miliarde de dolari anual. Cauzele acestui recul al globalizării pot fi considerate conjuncturale, dar, evident, sunt consecințe ale crizei. Astfel, scăderea volumului și a ritmului comerțului internațional (3% anual creștere în volum după 2012, față de 8,5% anual în perioada 2002-2007) este expresie a ritmului inferior al creșterii economice mondiale (5% anual între 2003-2007 și doar 3,4% după 2011), a dificultăților zonei euro pe fundalul situației din Grecia și a scăderii importante a ritmului de creștere a economiei chineze.
Un alt aspect este acela al reducerii importurilor economiilor emergente care, în mod tradițional, aveau un ritm de cca. două ori mai rapid decât al economiilor dezvoltate, adică în jur de 14% ritm anual, față de 7% al economiilor dezvoltate. După 2011, ambele părți au un ritm egal, de cca. 3%.
(Va urma)
